Învăţămîntul la români

in Alte știri

„Învaţă după Homer ordinea evenimentelor din războiul troian” – spune un hexametru incizat pe un fragment de cărămidă, descoperit pe teritoriul fostei cetăţi Romula Malva (actualmente Reşca, jud. Olt). Se pare că este cea dintîi atestare a existenţei unui manual didactic pe vatra românească, iar faptul că este invocat părintele poeziei epice este de bun augur pentru învăţămîntul nostru. La scurtă vreme, în Secolul IV d.Chr., pornea în lume primul manual alcătuit pe teritoriul de azi al României cu forţe proprii: „De psalmodiae bono”, scris de Niceta din Remesiana. (…) Tot dintr-o legendă, şi anume cea a Sfîntului Gerard, aflăm de cea dintîi şcoală latină înfiinţată la noi, în Cenadul Banatului. Şcoala, în care se predau gramatica limbii latine şi muzica, a funcţionat cam între anii 1030 şi 1241, cînd, cu prilejul nefast al marii invazii tătare, clădirea i-a fost distrusă.
Refăcută ulterior, ea a mai funcţionat un veac, la disciplinele iniţiale adăugîndu-se limba greacă, retorica, logica, matematica, istoria, astronomia, medicina. Ceea ce mi se pare cu totul remarcabil. În afara caracterului de pionierat al şcolii, este constituirea sa într-un veritabil focar de iradiere spirituală pentru tineretul european. În afară de români, aici mai studiau germani, boemi, polonezi ş.a.
Sînt parametri de civilizaţie românească timpurie care atestă o vocaţie şi o permanenţă. Vocaţie spirituală nestinsă, permanenţă a latinităţii. La ora cînd norii de pulbere nici nu se risipiseră bine în urma călăreţilor năvălirii, dascăli şi elevi ai vechilor „Românii populare” scandau la pîlpîirea lumînărilor, deprindeau tainele logicii de la Aristotel, sau, aşa cum se întîmpla în cele dintîi biblioteci atestate de noi, acelea de la Igriş – Timiş şi Cîrţa – Făgăraş (anii 1200), sorbeau lumina din operele unor Cicero, Suetoniu, Seneca, Quintilian. Sînt oare, toate acestea, priorităţi româneşti? Eu cred că da. Ar fi incompletă imaginea acestei febrilităţi spirituale dacă n-am aminti şi de învăţăceii români trimişi prin Europa. În Secolele XIII-XIV îi găsim la Universitatea din Viena pe Latislaus Woloehus şi Johannes dictus Walachus (adică Ion zis Românul), pentru ca pe timpul lui Martin Luther să studieze la Universitatea din Wittenberg românii Costea, Grăniceriu, Copaciu, Cane, Ceapă, Vulpeanu şi Ion Vodă Basarabul.
Evoluţia învăţămîntului românesc urmează traseele bogate ale înseşi existenţei naţionale. Un număr însemnat de documente, laice sau culturale – care sporeşte pe măsura atragerii românităţii în orbita spirituală a noii Rome, prin urmare a Byzanţului – ne confirmă credinţa în caracterul neîntrerupt al predării şi însuşirii ştiinţei de carte pe teritoriul patriei. Odată cu întîia şcoală în limba română, cea de la Şcheii Braşovului – pe care istoricii o datează înainte de anul 1399 -, se poate vorbi despre intrarea treptată a învăţămîntului nostru pe făgaşul specificului naţional, adîncit de la un veac la altul. O seamă de momente trebuie totuşi marcate, pentru că ele au reprezentat acte de naştere şi de renaştere continuă a unei spiritualităţi autohtone în lupta pentru autodeterminare, pentru delimitarea faţă de caracterul tot mai expansiv al slavismului. În primăvara lui 1562, ia fiinţă Şcoala Latină de la Cotnari, întemeiată de Despot Vodă. Pentru aceia care mai fac eroarea de a se extazia necondiţionat în faţa tradiţiilor culturale ale altor ţări, dintr-un cosmopolitism snob şi plin de o reprobabilă neîncredere în valorile româneşti, voi spune că, cel puţin în privinţa şcolilor, am fost întotdeauna în avangarda luptei pentru progres. Şi cu nimic mai prejos decît alţii. Să ne gîndim numai la Academia Domnească de la Sf. Sava (altarul mînăstirii sale aflîndu-se, după informaţiile mele, chiar pe locul unde s-a plăsmuit ulterior inima Bucureştilor, adică statuia lui Mihai Viteazul), precum şi la Academia Domnească de la Iaşi. Aceste „şcoli de obşte”, deschise, deci, pentru toată lumea, inclusiv pentru copiii nevoiaşi, erau focare magnifice de cultură. Întemeiate la cumpăna anilor 1600 şi 1700, aici predîndu-se un mare număr de discipline umaniste care atrăgeau şi numeroşi tineri străini. Pe bună dreptate, autorii volumului „învăţămîntul la români” (coordonat de acad. Ştefan Pascu) scriu: „În comparaţie cu şcolile din centrul, sud-estul Europei şi Asia Mică, Academiile din Bucureşti şi Iaşi sînt mai vechi. Astfel, universitate exista la Atena numai din 1837, la Belgrad abia din 1863, universitate la Sofia din 1905, la Istanbul din 1908, la Cairo tot din 1908”.
Înaintea dascălilor străini, şcolile noastre au fost slujite de mari cărturari români, unii dintre ei făcînd o frumoasă figură şi pe alte meridiane. Memorabile sînt contribuţiile pedagogice, directe sau indirecte, ale unor erudiţi ca Nicolaus Olahus, Dosoftei, Miron şi Nicolae Costin, Udrişte Năsturel, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu, Constantin Cantacuzino, Gavril Ivul, Varlaam, cei doi Mihai Halici, tată şi fiu, Veniamin Costache, Petru Movilă ş.a. Despre acesta din urmă, ajuns prin merite remarcabile într-o înaltă funcţie de demnitar, şi anume în aceea de mitropolit al Kievului, învăţatul rus Venelin se întreba: „Care din cei doi bărbaţi cu numele Petru este reformatorul îndrăzneţ al imperiului rusesc. Şi căruia, prin urmare, i se cuvine titlul istoric de mare: Petru I, împăratul Rusiei, sau Petru Movilă?”. Atît înainte, cît şi după anul 1812, învăţămîntul în întreaga Moldovă a fost perfect unitar în spiritul său românesc, de o parte şi de alta, oameni de spirit, precum Amfilohie Hotiniul, Gavriil Bănulescu, Gheorghe Popovici, Dimitrie Sullma ş.a., persistînd în efortul de a propaga şi menţine neştirbite valorile naţionale, împotriva tuturor samavolniciilor. Imperativ care se cerea îndeplinit, ca să aplicăm o frumoasă indicaţie anterioară scrisă de muzicianul curţii lui Constantin Brâncoveanu, Filotei, „pre glasul românesc că iaste mai dulce şi mai frumos”. Un moment crucial l-a constituit anul 1754, cînd, pe bazele puse de Inocenţiu Micu-Klein, au fost deschise şcolile Blajului. Şi vine apoi momentul Gheorghe Şincai, vine contribuţia fenomenală a acestui om la deşteptarea prin şcoli a românilor! Privind astăzi în urmă, analizînd şi comparînd diversele epoci ale culturii naţionale, avem îndreptăţirea să spunem că Şincai a fost cel mai de seamă dintre întemeietorii învăţămîntului românesc. Vreme de 12 ani, cît a funcţionat ca director peste toate şcolile săteşti din Transilvania, el a înfiinţat (după propriile mărturisiri, din autobiografia de la 1804) nu mai puţin de 376 de şcoli! Performanţa este uluitoare şi ar trebui să reflectăm mai mult la roadele acestor nuclee de civilizaţie românească, diseminate pe toată cuprinderea Ardealului.
Nu trebuie să uităm, de asemenea, celelalte momente de seamă din istoria şcolii noastre de pînă la 1321. În rîndul acestora se disting, la începutul secolului trecut, personalităţile înzestrate cu supramăsură ale lui Gheorghe Asachi şi, mai ales, Gheorghe Lazăr, considerat a fi ctitorul învăţămîntului românesc modern.
Ne facem un titlu de întemeiată mîndrie afirmînd că, pe lîngă sutele de generaţii de tineri români, la noi s-au adăpat de la izvorul ştiinţei şi culturii numeroase vlăstare ale altor popoare din Peninsula Balcanică şi Orientul Apropiat: greci, bulgari, sîrbi, albanezi, muntenegreni, evrei ş.a.m.d. Referindu-se la greci, un fost profesor de la Bucureşti, Ştefan Comită, aprecia că „tot neamul grecesc trebuie să păstreze o recunoştinţă veşnică Ţărilor Române”, întrucît Bucureştii şi Iaşii au fost „refugiul elenismului”, iar Nicolae Iorga scria că „timp de mai multe veacuri o ţară de săraci muncitori ai pămîntului a sprijinit, pe lîngă adăpostirea învăţăturii ortodoxe, şi întreaga acea viaţă mînăstirească a grecilor, din care apoi a răsărit idealul lor de regenerare în vremurile contemporane”.
Istoria învăţămîntului la români este, în fond, o biografie spectaculoasă a înseşi existenţei poporului nostru. Ea nu a avut fastul şi bogăţia tradiţiilor apusene, dar a avut ceva mai presus de orice: credinţa neştirbită în biruinţa drepturilor româneşti. În înălţarea prin spirit a milioanelor ele truditori ai pămîntului nostru. În pofida tuturor vitregiilor istorice.

CORNELIU VADIM TUDOR
(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 19 iulie 1991; reprodus, la rîndul lui, din volumul „Mîndria de a fi români”, tipărit în 1986)

COMENTARII DE LA CITITORI