Învierea trupului (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Ardoarea pe care o pune în stabilirea unei disctincţii atît de tranşante, contrastul dintre trupul care a fost îngropat şi trupul care va învia, se poate să fi fost inspirată de propria sa experienţă, fiindcă trupul înviat al lui Christos i-a apărut în orbirea sa pe drumul către Damasc, vocea lui făcîndu-l să creadă că îl vede şi îl aude pe Domnul, fiind un trup glorios, care nu aparţine nici unui tip terestru. Mai trebuie subliniat că Pavel era puternic impresionat de gîndirea greacă a timpului, ştiindu-se că, potrivit acesteia, trupul constituia pentru suflet o grea şi stînjenitoare povară. Fără îndoială că a ţinut cont de această teză în părerile sale, insistînd energic asupra ei. El a descris trupul care dispare în mormînt prin cuvintele: carne, sînge, pămîntesc, putrezitor, demn de dispreţ, infirm, muritor. În ce priverşte corpul care apare după înviere îl descrie în felul următor: ceresc, neputrezitor, nemuritor, glorios, plin de forţă, subliniind că acesta se deosebeşte de celălalt precum grîul de sămînţa din care creşte. Căci „carnea şi sîngele nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu“.

Accentuarea contrastului explică dorinţa lui Pavel de a reaminti credincioşilor cît de numeroase sînt speciile de trupuri existente în creaţia lui Dumnezeu şi în ce fel răspunde fiecare dintre ele cerinţelor pe care trebuie să le satisfacă. În natură, fiecare are un anumit trup. Chiar printre corpurile cereşti, „căci stea de stea se deosebeşte în strălucire“. Astfel, la înviere, ceea ce este „semănat trup animal“, „învie trup spiritual“. Prin aceasta trebuie să se înţeleagă că actualele noastre trupuri muritoare sînt adaptate unui mediu natural („animal“), dar, după înviere, ele vor fi adaptate la un mediu spiritual. În fiecare caz, sufletul dispune, ca echipament, de un organism corespunzător ambianţei şi activităţii sale, „Căci ştim că, dacă adăpostul pămîntesc al carapacei noastre corporale se risipeşte, avem în cer un lăcaş al lui Dumnezeu, o casă care n-a fost zidită de mîini şi care este veşnică“.

Chiar dacă Sfîntul Pavel a fost influenţat de filozofia greacă, care încerca să elibereze sufletul de învelişul său destructibil, el se simţea, totuşi, prea profund evreu pentru a nu atesta acest caracter iudaic în punctele sale esenţiale. Pentru el, ca şi pentru oricare profet din neamul său, un om era alcătuit din trup şi din suflet: aşa încît se fereşte să aprobe ideea nemuririi atribuite spiritelor neîncarnate. Trupul înviat se poate deosebi de trupul terestru. El rămîne trupul în care va apărea omul viu în ziua judecăţii.

Conform modelului primei învieri, cea a lui Christos, creştinul în întregime – deci un suflet încarnat – va fi înviat. Nu numai sufletul va fi reîncarnat. Într-un sens, care nu este prea uşor de precizat, se poate spune că trupul nou, cu toate că diferă de cel vechi, va fi acelaşi. Cel vechi n-a fost anihilat pentru a face loc unei noi creaţii. Există o conexiune organică între cele două trupuri, o reală continuitate. Printr-un miracol al lui Dumnezeu, din sînul elementului carnal îşi ia avîntul elementul spiritual, pentru a atinge întreaga sa dezvoltare, după cum spicul copt al grîului şi-a luat avîntul din sămînţă.

De-a lungul tuturor transformărilor necesare deplinei dezvoltări a sufletului persistă unii germeni de identitate corporală. Se vede bine că în gîndirea lui Pavel era vorba de o schimbare şi nu de o substituire, atunci cînd scria: „Celui care a înviat din morţi, Isus Christos îi va da iar viaţa trupului muritor“. Aceasta reiese şi din Epistola către Filipeni, unde relata despre Domnul Isus Christos „care va remodela trupul umilinţei noastre pentru a-l face asemănător cu trupul gloriei sale“.

(va urma)

J.T. ADDISON

COMENTARII DE LA CITITORI