Învierea trupului (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Pe parcursul celor 19 secole de gîndire creştină, care s-au scurs de la epoca Sfîntului Pavel, învăţătura Bisericii privitoare la înviere a fost de o constanţă extraordinară. Acest lucru se datorează, fără îndoială, faptului că însăşi Biblia tratează atît de explicit acest subiect, încît credinţa care l-a preluat drept fundament n-a fost niciodată contestată de ortodocşi.

Spre deosebire de alte doctrine, aceasta n-a evoluat prin lentul proces al modificărilor urmînd cursul controverselor; n-a fost nici dintre cele care au contribuit la divizarea Bisericii din Orient de cea din Occident, sau a catolicilor de protestanţi. Ea se regăseşte, sub o formă aproape identică, în toate crezurile din toate timpurile, mereu negată sau batjocorită de necredincioşi, dar rar supusă, înaintea timpurilor moderne, îndoielii vreunui gînditor creştin important.

Interesul pe care poate să-l trezească un studiu al doctrinei de-a lungul istoriei nu este acelaşi cu cel care apare prin urmărirea dezvoltării unei mari idei. El este suscitat prin variaţiile energiei, care, de la gînditor la gînditor, se depune pentru lămurirea unuia sau altuia dintre aspectele problemei. Unii, aşa cum am remarcat, reafirmă, mai ales, identitatea eului înviat cu eul muritor; alţii confirmă îndeosebi încrederea în glorioasa schimbare, care se va petrece în ziua de apoi.

Cantitatea de documente oferită de lucrările teologilor n-ar putea fi cuprinsă în contextul unei rapide şi sumare schiţe, dacă nu ne-am limita să alegem doar cîteva exemple, dintre multe altele, pentru a pune în evidenţă tema principală. În cel mai vechi simbol creştin, care datează din ultima jumătate a Secolului al II-lea şi pe care-l numim Crezul Apostolic, găsim cuvintele: carnis resurrectio – învierea cărnii, sub această formă fiind încă recitate în bisericile creştine, atît catolice, cît şi protestante.

Din aceeaşi perioadă există şi vorbele lui Taţian: „Credem că va fi o înviere a trupurilor după moartea tuturor lucrurilor… Ca şi lumea, după ce focul va distruge toate rămăşiţele cărnii mele, voi primi materia vaporoasă, aşa că, deşi disperat în adîncurile mării sau sfîşiat de fiarele sălbatice, eu voi fi adunat în grija unui Domn bogat… Cînd va dori, suveranul Dumnezeu va înapoia, în starea sa iniţială, substanţa, care va fi văzută doar de El“. Într-o lucrare apărută pe vremea acestui neoplatonician convertit la creştinism şi devenit gnostic, în cartea lui Athenagoras, consacrată Învierii, apare aceeaşi idee.

Dumnezeu, declară filozoful ionian, „va aduna rămăşiţele cadavrelor, sau chiar elementele trupului în întregime descompus, pentru a alcătui aceleaşi persoane“. Sau, aşa cum se exprimă Irineu, episcop de Lyon şi viitor sfînt: „La timpul indicat se vor scula trupurile noastre… care fuseseră aşezate în pămînt şi putrezite, căci Cuvîntul lui Dumnezeu le dăruieşte învierea în gloria lui Dumnezeu“. O generaţie mai tîrziu, sau aproape, întîlnim un alt tratat asupra învierii, scris de ilustrul Tertullian, care îşi expune punctul de vedere în cea mai incisivă latină.

„Carnea, spune el, se va ridica din mormînt. Să spunem mai mult: va învia ea însăşi; mai mult: ea întreagă; mai mult încă: intactă… Cu siguranţă, cea care se ridică nu se deosebeşte cu nimic de cea care a fost semănată; şi nimic din ceea ce nu se desface în pămînt nu este semănat şi nimic din ceea ce nu este carne nu se va desface în pămînt“.

(va urma)

J.T. ADDISON

COMENTARII DE LA CITITORI