Învierea trupului (6)

in Alte știri

După Sfîntul Augustin, s-au scurs mai mult de 800 de ani fără ca să se mai spună ceva memorabil despre înviere. În Secolul XIII, Sfîntul Toma d’Aquino a scris monumentalul său „Rezumat al doctrinei teologice“, de la care a mai trecut un timp lung pînă la expresia-tip a ortodoxiei, întîlnită în Biserica romană. Toma are multe de spus despre înviere. Cumulează chiar, mai mult decît oricare alt scriitor care a tratat acest subiect, numeroase detalii, el considerîndu-le dincolo de orice îndoială. Toma ne explică faptul că toţi oamenii vor învia cînd va veni Ziua Judecăţii; că „învierea n-ar merita acest nume dacă sufletul nu s-ar întoarce în acelaşi corp“; că „materia adusă înapoi pentru învierea trupului omenesc va fi aceeaşi cu materia anterioară a acestui trup“; că „este acelaşi trup, aparţinînd aceluiaşi eu, care va fi refolosit“. Toate membrele şi organele trupului actual îi vor fi redate, măruntaiele, părul, unghiile şi sîngele. Trupul astfel reconstituit nu va fi încercat de nici o nevoie, nu va dori nici să mănînce, nici să doarmă, nici să dea naştere. Pentru că trupul apărut la înviere va fi, în mod minunat, dotat cu calităţi şi capacităţi necunoscute înainte. Trupurile tuturor oamenilor vor fi incoruptibile şi nemuritoare, cu excepţia altor daruri rezervate numai celor aleşi: o imunitate care le face insensibile la toate durerile, puterea de a se mişca, după propria lor voinţă, cu o viteză incredibilă, aspectul strălucitor, evocator de puritate şi glorie.

În toate catehismele Bisericii romane apărute de atunci încoace, această învăţătură a lui Toma este repetată şi aprobată. Nu există diferenţe esenţiale între tomism şi crezul ortodox din Biserica greacă, care afirmă că „fiecare suflet se va întoarce în trupul său“, care „va fi incoruptibil şi nemuritor la învierea sa“. Şi protestanţii au conservat aceste dogme în mărturisirile lor de credinţă din epoca Reformei, pentru că nu intrau în domeniul disputei lor cu Roma. John Knox, în mărturisirea de credinţă scoţiană (1560), declară că „la vremea Judecăţii generale, îi va fi dat fiecărui om şi fiecărei femei să învie în carnea sa, căci marea va înapoia morţii săi; pămîntul, pe cei pe care-i cuprinde; că, într-adevăr, Eternul nostru Domn va întinde mîna Sa asupra pulberii şi morţii se vor ridica incoruptibili. Aceasta în una şi aceeaşi carne pe care o are acum fiecare om viu, pentru a primi fiecare, după lucrările sale, gloria sau pedeapsa“. În mărturisirea belgiană a Bisericii reformate se arată că toţi morţii vor ieşi din pămînt, „sufletele se vor uni cu propriile lor trupuri în care au trăit înainte“. Şi în mărturisirea Westminster, redactată de presbiterieni în 1647, pe care Biserica n-a încetat s-o impună membrilor săi, se afirmă că „în ziua de pe urmă… toţi morţii vor învia în propriile lor trupuri şi nu în altele, deşi vor avea calităţi diferite, şi că ele „se vor uni cu sufletele lor pentru totdeauna“.

Totuşi, gînditorii creştini au fost adeseori puternic confruntaţi cu îndoiala pe care o întîlneau printre credincioşi şi cu negarea care ţinea loc de probă printre neîncrezători. Ca măsură defensivă, s-au văzut obligaţi să explice cum de este posibilă învierea şi de ce este necesară. Dacă dogma era în general acceptată, adevăratul motiv consta în faptul că ea fusese proclamată cu claritate în Noul Testament şi propovăduită prin Biserică. Dar un apel la autoritate nu este întotdeauna convingător pentru un sceptic, căruia trebuie să i se aducă cele mai bune argumente. Se invocau mai ales două. Se afirma în mod constant – ceea ce era în concordanţă cu ideile evreilor – că un om este alcătuit din suflet şi trup, că el n-ar putea constitui o adevărată personalitate dacă ar fi lipsit de unul sau altul din aceste elemente.

(va urma)

J.T. ADDISON

COMENTARII DE LA CITITORI