Învierea trupului (7)

in Lecturi la lumina ceaiului

După Athenagoras – pentru a lua doar un exemplu – învierea este implicată în natura originară a omului. Un om alcătuit din trup şi suflet este întreg, iar dacă numai sufletul lui învie este imperfect. Susţineţi contrariul? Afirmaţi perfecţiunea acestui om redus la jumătate? În cazul acesta, potrivit filozofiei noastre, ar trebui să concluzionăm că Dumnezeu a comis o eroare creîndu-l pe om cu un element în plus! Sau, iarăşi, de astă dată preluînd cuvintele lui Methodius, Episcop de Olymp în Secolul al IV-lea: „Fiind alcătuit dintr-un suflet şi un trup, omul nu va exista fără al doilea, doar dacă va deveni o altă fiinţă, alcătuită altfel decît un om“. Este ceea ce repetă, după 12 secole, Catehismul roman al Conciliului celor 30: „Atîta timp cît sufletul este separat de trup, oamenii nu pot atinge deplinătatea fericirii lor, care comportă plenitudinea în toate… Sufletul care nu este unit cu trupul este imperfect“.

Un alt argument preferat pleacă de la aceeaşi idee, căreia i se conferă o accepţie mai largă. Athenagoras o formulează exact atunci cînd arată că Judecata de Apoi ar fi nedreaptă – ipoteză inadmisibilă – dacă nu s-ar aplica fiinţei în întregime, autoarea faptelor judecate. Sufletul şi trupul le-au făptuit împreună şi, deci, ansamblul lor trebuie pedepsit sau recompensat. Şi Tertullian arată că „fiind vorba de fapte săvîrşite în trup, este imposibil ca acesta să fie exceptat de la sentinţa primită în legătură cu ele. Dumnezeu ar fi nedrept dacă n-ar pedepsi sau recompensa pe fiecare în aceeaşi condiţie pe care a avut-o cînd merita pedeapsa sau recompensa“. La rîndul său, Ambrosie, printre mulţi alţii, consideră necesar să insiste că „trupul ale cărui fapte sînt cîntărite învie. Căci, cum ar putea fi numai sufletul judecat de către Judecătorul suveran fără trupul care i-a fost tovarăş, cînd însoţirea lor este chemată să dea socoteală de faptele săvîrşite în comun?“. Şi dacă trecem din Secolul al IV-lea în Secolul al XX-lea citim în Catehismul Papei Pius X că „Dumnezeu doreşte învierea trupului pentru ca sufletul, după ce a făcut binele şi răul în timpul unirii sale cu el, să poată să primească, împreună cu el, recompensa sau pedeapsa“. Cît despre a şti cum s-ar putea petrece un miracol atît de mare privind învierea, aceasta este o problemă care, în mod firesc, a dat mult de furcă teologilor chemaţi să răspundă. Nu s-ar putea disimula faptul că o ridicare simultană la cer a trupurilor aparţinînd tuturor morţilor restituiţi de pămînt ar fi un eveniment greu de imaginat şi că raţiunea umană, dincolo de autoritatea cuvintelor, l-ar putea estima ca neverosimil, sau chiar absurd. Vechii Părinţi ai Bisericii au primit obiecţii mai ales de la greci, Mahomed de la adversarii Meccăi, Biserica Evului Mediu de la eretici, ortodoxia modernă, în epoca noastră ştiinţifică, luptînd la fiecare cotitură a drumului său. Catolicii, protestanţii şi musulmanii, însă, au dat, în cele din urmă, acelaşi răspuns, care constituie supremul lor argument, făcînd apel la puterea invincibilă a lui Dumnezeu: „Cu Dumnezeu nimic nu este imposibil“. Dacă El poate să creeze trupul din pulberea pămîntului, în Ziua de pe Urmă, poate să-1 recreeze în acelaşi fel. Tertullian se face purtătorul de cuvînt al tuturor apărătorilor credinţei tradiţionale, atunci cînd declară: „Negreşit că cel care a făcut este capabil să şi refacă; şi, după cum a reface costă mult mai puţin decît a face, tot astfel învierea cărnii este mai uşoară decît crearea sa“.

Am dat suficiente exemple despre ceea ce au avut de spus învăţaţii Bisericii în toate perioadele istoriei creştine. Pentru acest studiu nu mai sînt necesare alte citate, deoarece tot ceea ce au scris autorii ortodocşi, pe parcursul ultimelor două secole, nu reprezintă decît un ecou al doctrinei cu care ne-am familiarizat deja.

(va urma)

J.T. ADDISON

COMENTARII DE LA CITITORI