Învingătorii rămîn singuri!

in Poeme

Învingătorii, întotdeauna, rămîn singuri!
În toiul luptei cu lumea urîtului,
Adesea părăsiţi sînt de prieteni,
De rude,
De amante lascive, tulburătoare,
Cu vocaţia eufoniilor extatice,
De neveste, care în chip iezuit
Jurat-au credinţă statornică,
Chiar şi de copii,
Speriaţi de duritatea vieţii,
De incertitudini,
Neavînd simţul datoriei…

Mai favorizaţi
Artiştii şi savanţii sînt,
Deoarece,
Trecînd peste bucurii sau dureri,
Ei rămîn lîngă operelor lor,
Cu rezonanţe fecunde şi răscolitoare,
Eternităţii înfăţişîndu-se
În toată splendoarea umanistă,
Cînd vor fi judecate
„Sine ira et sudio”!
În timp ce mediocrităţi,
Învăluite-n onoruri,
De toate satisfacţiile
Fericirii pămîntene beneficiază,
Adevăraţii creatori,
De-atîtea ori
Neînţeleşi, părăsesc această lume,
Loviţi cu laşitate pe la spate,
Tocmai ei,
Care-mpingeau, curajoşi, lumea înainte!

Dar în climatul sumbru,
Al înfrîngerilor temporare,
Cîtă lumină poate aduce o femeie
Generoasă,
Intuitivă,
Bună şi blîndă,
Interiorizată,
Distinsă ca o pădure de magnolii,
Care,
Împreună cu nefericitele genii,
Lupta împotriva urîciunilor o poartă,
Cu devotament de Penelopă
Şi-nţelepciune de mamă eroină…
Ce rare sînt asemenea făpturi,
Senine ca Simonetta Vespucci,
De Botticelli imortalizată,
Sau precum Mathilde Wesendonck,
De Wagner,
Întristător, dar profund,
În „Tristan” omagiată,
Nemaivorbind
De sacrificiul suprem
Al Marianei Pineda,
De Federico Garcia Lorca,
Din inima învăluită-n „soledad”,
Creată…

Învingătorii, întotdeauna, rămîn singuri!
Dacă-i tălmăcim în climatul
De-nşelătoare fericire,
Al efemerelor izbînzi terestre…
Dar în veşnicie,
În jurul operei lor,
Popoare se-adună,
Adesea lor preţuire aducînd,
Cu puritate de rouă,
Sinceritate de sfioasă fecioară, la prima iubire,
Şi demnitate
De erou de legendă,
Pentru frumos şi-adevăr
Cu surîs printre lacrimi murind…
DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI