Ioan D. Chirescu, despre volumul „Muzica corală românească”, de Doru Popovici

in Polemici, controverse

Artistul poporului Ioan D. Chirescu a avut o tulburătoare apreciere pentru Doru Popovici, cu care a colaborat, decenii la rînd, în Comisia Corală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, admirîndu-i compoziţiile, mai ales pe cele care fac obiectul comisiei, dar şi opusurile închinate creatorilor noştri de coruri „a cappella”. În acest climat, în care melodia, cantabilă, triumfă, Ioan D. Chirescu a elaborat un impresionant studiu, din care cităm următorul fragment: ,,Muzica românească pentru cor este o amplă lucrare, în care autorul, Doru Popovici, încearcă, şi reuşeşte, să trateze, pe larg, din punct de vedere istoric, dezvoltarea creaţiei corale în patria noastră. Analizînd peste 1.000 de piese corale reprezentative ale compozitorilor noştri clasici şi contemporani, autorul ne prezintă, totodată, importante date despre formaţiile corale din trecut şi din zilele noastre, adăugînd consideraţii generale despre cîntecul de massă, miniatura corală, poemul coral, madrigalul, precum şi despre cîntarea corală bisericească la români. În încheiere, insistă asupra locului şi rolului pe care-l ocupă acest gen de muzică pe plan universal. În această lucrare de amploare, care nu iese din pana unui istoric propriu-zis, ci mai degrabă a unui muzician preocupat de analiza faptului în sine, problemele sînt strîns legate de dezvoltarea vieţii şi a creaţiei muzicale în ţara noastră. Doru Popovici îşi întemeiază aproape toată cercetarea pe analiza amănunţită a creaţiilor respective şi ajunge la unele concluzii, care l-ar putea surprinde chiar şi pe cititor. Este caracteristic felul de gîndire al lui Doru Popovici, de a folosi analogia şi de a exploata juxtapuneri, care aparţin celor mai diverse stiluri. În lucrare, dînsul se bazează pe teza muzicii naţionale, pe antiteza muzicii apusene culte şi pe sinteza muzicii româneşti culte. Doru Popovici reia, cu sensuri noi, ceea ce muzicologul Zeno Octavian Vancea afirma, în articolul său din «Contemporanul», «Tradiţie şi inovaţie» – 1964: «Nici o naţiune nu-şi poate revendica meritul de a fi creat, sau dezvoltat, de una singură, mijloacele de exprimare muzicală. Cultura muzicală a continentului nostru este rezultatul unui lung proces de influenţare reciprocă, dar trebuie adăugat că aceasta nu înseamnă şi nivelare. Creaţia muzicală a diferitelor naţiuni şi-a păstrat, în ciuda influenţelor reciproce, nota ei caracteristică, chiar în cazul în care sistemul, procedeele şi tehnica muzicală erau identice». Meritul lui Doru Popovici constă în faptul că a reliefat originalitatea acelor compozitori care pornesc de la cîntecul popular, transfigurat şi trecut prin filiera sensibilităţii proprii, ori prezentat drept citat, scoţînd în evidenţă inovaţiile, pe plan mondial, ale lui George Enescu, D.G. Kiriac, Dimitrie Cuclin, Mihail Jora, precum şi ale celorlalţi înzestraţi cu talent. Militează, categoric, împotriva oricărei tratări primitive, lipsită de măiestrie, a cîntecului popular, ceea ce nu înseamnă că exclude simplitatea şi caracterul larg accesibil al lucrărilor cu adevărat populare, dar realizate cu un meşteşug evoluat. Este de remarcat medalionul închinat lui Gavriil Musicescu, prezentat drept un autentic creator ce prelucrează, cu o mare forţă de expresie, cîntecul popular, respectîndu-i aspectele modale şi ritmice. În aceeaşi notă sînt prezentaţi şi Ciprian Porumbescu, Ion Vidu, Eusebie Mandicevschi, Iacob Mureşianu, Gheorghe Dima, dar, mai ales, D.G. Kiriac, a cărui creaţie, deosebit de originală, este considerată un punct culminant, unde atît creaţia religioasă, cît şi cea profană prezintă un tot unitar, plecînd de la cîntecul poporului nostru. Pe bună dreptate, afirmă autorul: «După cum nu se poate face o separaţie între diferitele perioade creatoare ale lui George Enescu, tot aşa nu văd de ce s-ar produce o ruptură între cele două aspecte ale creaţiei lui D.G. Kiriac. Sensibilitatea sa puternică a dat naştere unei opere unitare şi senine ca şi scoarţele româneşti». De altfel, acest mare creator, care «a făcut tot din drag pentru poporul la care a ţinut», pornise de la ideea conform căreia, «dacă covoarele ţărăneşti au ajuns la mare preţ, de ce să nu ajungă şi cîntecele poporului?».

Un capitol atrăgător este acela închinat lui Gheorghe Cucu, în care se observă tendinţa lui de a introduce, în lucrările corale, formele muzicii instrumentale, cum ar fi: rondo, sonată, temă cu variaţiuni ş.a.m.d.

Însemnările despre stilul coral enescian constituie o contribuţie originală în acest domeniu, prea puţin cercetat de către muzicologii noştri. S-au făcut analize amănunţite şi asupra compozitorilor Dimitrie Cuclin, Mihail Jora, Marţian Negrea, Sabin V. Drăgoi şi a celor din generaţia următoare: Sigismund Toduţă, Zeno Vancea, Paul Constantinescu, Tudor Ciortea, Gheorghe Dumitrescu, Alfred Mendelsohn, Roman Vlad, şi alţii care s-au ocupat de creaţia corală.

Muzicologul manifestă o atitudine pozitivă în legătură cu unele influenţe ale muzicii moderne apusene, ce îşi găsesc justificarea în afinitatea pe care compozitorii tineri o manifestă faţă de tehnicile mai noi. Oricît de curioasă ar părea această orientare, ea trebuie privită ca un fapt real, ca şi celelalte arte. De altfel, libertatea în artă constituie una din condiţiile fundamentale ale dezvoltării ei. Se impune să se dezbată, tot mai pe larg, pe plan estetic, contradicţiile ce se ivesc, nu o dată, între tradiţie şi inovaţie, dar şi în domeniul muzicii corale.

Lucrarea lui Doru Popovici se înscrie printre cele mai valoroase apărute pe tărîmul muzicologiei româneşti, în ultima vreme. Ea ne poate servi pentru documentarea în creaţia corală. O istorie a muzicii româneşti nu se poate întocmi fără a poseda, în prealabil, un număr apreciabil de studii asupra tuturor genurilor muzicale. Pentru a înlesni calea, urmează ca specialiştii noştri în muzică să ne ofere studii noi, bine documentate. În încheiere, reliefăm faptul că Doru Popovici a scris această carte ţinînd seama, în cercetările sale, de sensul minunatelor cuvinte ale lui Ovid Densuşianu: «Tradiţia bine înţeleasă e ca o coloană de marmură rămasă de la un templu vechi, pentru a înălţa un templu nou»”.

Corneliu GârliŞteanu

P.S.: Doru Popovici este şi autorul unui cor „a cappella”, ce tălmăceşte, expresiv, următorul vers: „Nu numai codrul, ci şi corul este frate cu românul”.

COMENTARII DE LA CITITORI