IOLI

in Lecturi la lumina ceaiului

De abia terminasem de scris un articol pentru revista „România Mare“. Computerul era încă deschis, cînd un telefon mi-a adus vestea neagră că a murit Ioli. Am rămas mult timp în faţa tastaturii, iar numeroasele gînduri care au năvălit, bezmetic, după această veste parcă m-au paralizat. Nu ştiu cu ce să încep, ce-i mai important, ce să pomenesc, cum să explic cît de inegalabilă a fost Iolanda Balaş – Ioli, cum a fost numită de toţi cei care au cunoscut-o. De aceea, să-mi fie iertat dacă cele ce urmează sînt gînduri în devălmăşie prin care voi încerca să arăt că întreaga viaţă a Iolandei Balaş a fost dăruită unei mari şi neîntrerupte pasiuni: atletismul.

De la 10 – 12 ani, o mare campioană a acelor vremuri, din Timişoara, i-a înoculat pasiunea pentru atletism. Pînă în ultimile zile, cînd se afla pe patul de spital, Ioli a coordonat revista „Atletismul românesc”, publicaţie care reuşea să îi adune atît pe sportivii din ţară, cît şi pe atleţii noştri stabiliţi în străinătate, într- o uriaşă familie. Încă din primul an al carierei sale sportive, Iolanda s-a plasat în fruntea săritoarelor noastre la înălţime, în 1951 întrecînd-o pe Irma Kiss şi stabilind recordul naţional la această disciplină sportivă

(1,48 m). A urmat apoi ascensiunea neegalată de nici o altă atletă din lume cînd, aproape în fiecare an, bătea recordurile României. La un moment dat, după împlinirea vîrstei de 20 ani, aceste performanţe deveniseră şi recorduri mondiale. În 5 ani, a reuşit să doboare de 14 ori recordul mondial şi doar un tendon rebel de la piciorul de bătaie a obligat-o să renunţe la activitatea competiţională. Timp de 10, a înregistrat 142 de victorii consecutive, performanţă înscrisă în Cartea Recordurilor, fiind singura atletă care nu a fost învinsă în 42 concursuri succesive. Făcea antrenamente grele (şi nu cred că sînt mulţi atleţi care s-au antrent sau se antrenează aşa cum a făcut ea), sub conducerea săritorului şi antrenorului Ion Sötér, care, mai tîrziu, a devenit soţul ei. O vedeam alergînd uşor, cam 50 – 60 minute, prin pădurea Băneasa, sărind, din loc în loc, pentru a atinge frunzele pomilor pe sub care alerga. A cucerit numeroase medalii olimpice (Jocurile Olimpice erau considerate pe atunci şi Campionate Mondiale de Atletism), europene sau balcanice, iar cînd a încetat activitatea competiţională, a obţinut rezultate strălucite ca preşedinte al Federaţiei Române de Atletism şi mai ales ca preşedinte al Fundaţiei Atletismului Românesc, pe care a înfiinţat-o. În această calitate, a străbătut ţara în lung şi în lat cu un ARO ( maşină de teren românească) alături de regretaţii Mihai Florescu (fost preşedinte al Federaţiei Române de Atletism) şi Victor Firea (fost secretar general al aceleaşi Federaţii), pentru atragerea de sponsori, reuşind să convingă aproximativ 40 de firme să ajute această disciplină sportivă. Drumurile repetate la Fabrica de ciment Fieni, de unde au reuşit să obţină sponsorizări importante, i-au ajutat să realizeze amenajarea a numeroase stadioane, dar, mai ales, la construirea actualei clădiri a Federaţiei Române de Atletism, care se pare că este, şi astăzi, cel mai frumos sediu din lume al unei federaţii de atletism. Dragostea ei pentru atleţii noştri plecaţi din ţară în timpul regimului comunist a făcut ca să fie iubită şi admirată de toată mişcarea atletică pentru care va rămîne o adevărată legendă. Ne va fi greu fără tine, minunată Ioli !

SILVIU DUMITRESCU

COMENTARII DE LA CITITORI