ISTERIA PUTERII (2)

in Editorial

Ce putea să facă Guvernul şi nu face? De pildă, ar trebui să se precizeze clar că varianta aceasta de reformă economică este impusă de Fondul Monetar Internaţional – în viziunea acestui organism, aproape tot ce a realizat înainte o ţară trebuie distrus, pentru a ne prelua apoi de la zero, pentru a ne trasa făgaşele economice viitoare, în funcţie de necesarul şi priorităţile celorlalte ţări, de la „grupa mare”. Nu încape îndoială că varianta de reformă propusă de marele profesor american de origine română Anghel Rugină este net superioară teoretic şi practic, ca să nu mai vorbim de aspectul moral al problemei, de menajarea mîndriei naţionale. Şi totuşi, bătrînul dascăl, aici n-a fost băgat în seamă, dar nu din aroganţă, nici din neştiinţă – pur şi simplu aşa o cere F.M.I.-ul – acest organism suprastatal, la cheremul căruia am ajuns. Există o altă cale de redresare a economiei, de trecere la economia de piaţă, de retehnologizare a unor mari industrii şi platforme? Personal, înclin să cred că nu. Ceauşescu încercase varianta lui, achitînd şi datoriile externe, dar poporul ajunsese într-o situaţie de plîns, muream de foame cu ideea de independenţă în braţe, pentru că şantajul internaţional ne-a tocat mărunt, nu ne-a lăsat o clipă să respirăm. Un fost mare lider comunist mi-a spus recent că Ceauşescu intenţiona ca la începutul anului 1990 să liberalizeze viaţa internă, să îmbunătăţească masiv condiţiile de viaţă. Se prea poate, numai că era tîrziu. Prea tîrziu. Problema este: ce facem acum? Pe unde o luăm? A zgîlţîi acum, în faza actuală, schelele puterii înseamnă un dezastru naţional. În pofida unor erori vizibile ale guvernanţilor, este de preferat să-i lăsăm în pace, să-şi vadă de treabă, decît să le cerem toată ziua – bună ziua demisia. Vorba lui Paul Everac: un chirurg nu se schimbă în timpul operaţiei, că moare pacientul! Orice schimbare majoră în planul puterii va accentua criza, va duce la o destabilizare şi mai mare. Trebuie să fim realişti. Scrie asta un om care nu datorează absolut nimic nici domnului Iliescu, nici domnului Roman – şi cel mai bun exemplu este că n-am fost invitat niciodată la Cotroceni ori la Palatul Victoriei, n-am însoţit niciodată pe nici unul dintre ei prin turneele europene, asiatice sau americane şi, ca să fiu sincer, nici nu mă interesează. Dar ţara mă interesează, asta da! Şi pentru binele ţării, afirm aici cu toată răspunderea: orice schimbare de putere înseamnă uvertura unui război civil. Dacă vreţi neapărat o schimbare, atunci singura alternativă serioasă la actuala formulă este Guvernarea Militară. Dar în nici un caz opoziţia noastră sterilă, gălăgioasă şi, vai, atît de ridicol monarhistă! Măcar, oamenii aceştia, Iliescu, Roman şi alţi cîţiva, se duc, se zbat, forţează nişte uşi prin străinătate, se roagă pe la nişte foruri externe ca să fie mai bine pentru ţara asta. Pe cînd opoziţia noastră ce face? Nu face nimic, numai croncăne, înfurie populaţia şi seamănă panică, aruncă zvonuri mincinoase, murdăreşte oamenii de sus pînă jos.
În toate ţările civilizate, rolul opoziţiei e constructiv, oamenii aceia fac ceva pentru societatea lor, corijează erorile guvernanţilor, propun soluţii şi, uneori, cînd necesităţile o cer, lasă orice prejudecată deoparte şi intră în coaliţie pentru scoaterea ţării din impas. La noi, însă, ca la nimeni. La propunerea lui Petre Roman de a se alcătui un guvern de coaliţie, mai mulţi lideri opoziţionişti i-au rîs în faţă, refuzîndu-l. Şi atunci cum vreţi, domnilor, să meargă treaba bine? Unii să-şi frîngă gîtul pe la porţile străinătăţii, milogindu-se numai ei ştiu cum pentru scoaterea carului din prăpastie, iar alţii stînd pe şanţ şi cîrtind ca nişte cusurgii, fără a-şi asuma nimic? Nu vreau să fiu greşit înţeles – nu acord credit moral guvernului, ba chiar mă supără un guvern care a lăsat sectorul vital al culturii de izbeliştea cea mai neagră şi mai antiromânească.
Dar nici cu opoziţia nu mi-e ruşine, prea e veninoasă. Oare cred domnii Raţiu, Câmpeanu, Cunescu şi alţii ca ei că, mîine, dacă ar veni la putere, ar avea ce să dea de mîncare la populaţie? Timp de 1 an de zile, actualii guvernanţi au dat vina pe moştenirea lăsată de Ceauşescu. Ironia se va repeta, pentru că în caz că opoziţia ar lua puterea, timp de 1 an de zile ea va da vina pe moştenirea lăsată de actualii guvernanţi. Şi asta se va spune la nesfîrşit, vom intra iarăşi în apele mîloase ale politicianismului nostru antebelic, cu accente mai dramatice însă – şi toate acestea pe spatele sărmanului popor român. Ceea ce se face că nu pricepe opoziţia noastră este existenţa reală a fenomenului de criză. E criză mare, uriaşă, şi nu numai în România, ci pe plan mondial. Iar criza îşi are legităţile ei, pînă nu-şi face mendrele nu te lasă, e ca un fel de gripă pe care oricît ai trata-o tot nu te slăbeşte din ochi. Priviţi, oameni buni, la cel mai grăitor exemplu: Germania. Oare ce-i împiedică pe nemţi să fie fericiţi şi uniţi? R.D.G.-ul trăia cu două clase peste noi, iar în condiţiile absorbţiei totale de către sora ei mai mare şi atît de bogată ar fi trebuit ca totul să se rezolve silenţios, fără convulsii. Şi totuşi, n-a fost aşa. Atunci ce pretenţii să mai avem de la guvernanţii noştri? Va fi în stare opoziţia să oprească marşul pustiitor al crizei? Va putea determina ea Fondul Monetar Internaţional să-şi schimbe optica faţă de România? În condiţiile aplicării unui plan de urgenţă, pe baze sănătoase, de demnitate naţională, va putea anihila boicotul unor organisme internaţionale, care ştim bine că nu ne lasă să trăim? Va fi capabilă opoziţia să asigure materii prime pentru cele – hai să luăm o cifră generică – 1.000 de mari întreprinderi energofage, ridicate pe vremea cînd energia nu era o atît de gravă problemă? În fine, va da opoziţia de lucru la muncitori, va stăvili furturile, va depăşi ea criza morală întinsă ca igrasia pe tot edificiul acestei ţări?
Nici vorbă de aşa ceva, opoziţia e o ruşine pentru ţara asta. e pusă pe răfuială şi pedepse, n-are un lider mai de Doamne-ajută. Şi nu e cîtuşi de puţin realistă. Lupta ei pentru putere are ceva monstruos. Aceşti boemi cred oare că dacă vor fi dinamitate actualele structuri ale puterii populaţia îi va alege pe ei? Sîntem în măsură să-i liniştim: marea masă a populaţiei este ferm convinsă că răul acestei ţări pleacă de la Câmpeanu, Raţiu, fiicele fostului rege ş.a. Şi, în orice caz, alianţa opoziţiei cu şovinismul maghiar ilustrat de U.D.M.R. a avut darul să dezmeticească bine de tot populaţia. Dacă acum, sub guvernare românească, există oraşe şi comune în judeţele Harghita şi Covasna unde te crezi în Ungaria – toate indicativele sînt în limba maghiară, drapelele Ungariei flutură cu insolenţă iar limba de comunicare este exclusiv limba lui Attila – atunci vă daţi seama ce ar însemna să vină la putere amicii politici ai lui Domokos, Szöcz, Sütö, Tökés şi ai celorlalţi duşmani de moarte ai neamului românesc. Şi vă mai daţi seama ce ar fi dacă s-ar adeveri zvonul că bravul oştean patriot Paul Cheler, generalul intransigent care apără Ardealul, va fi trecut în rezervă – aşa cum se acreditează de cîteva săptămîni. Asta ar fi cea mai impardonabilă gafă a guvernanţilor noştri, dar să sperăm că nu va ajunge aici.
Aşadar, isteria puterii, ca şi lipsa de caractere, sînt două boli crîncene ale societăţii româneşti actuale. Spectacolul e jalnic şi lumea se întreabă: ce-i de făcut? Nu putem spune, în faza actuală, decît atît: mai aşteptaţi, fraţi români! Patriotismul românesc, filonul de aur al mîndriei noastre străbune, se află acum între ciocan şi nicovală. Dar Dumnezeu lucrează pentru ţara asta. Şi va veni o vreme cînd istoria cea adevărată a României o vor scrie milioanele de români, adevăraţii muncitori şi ţărani, pe care nimeni nu i-a întrebat pînă acum de sănătate…

Sfîrşit
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista
„România Mare“, nr. din 26 aprilie 1991)

COMENTARII DE LA CITITORI