ISTORIA CAPTIVANTĂ A MAFIEI (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Din ce în ce mai bolnav şi slăbit, Gambino s-a refugiat în fortăreaţa din Bay Ridge, în Staten Island, înconjurată, non-stop, de gărzi bine înarmate. Unicul musafir acceptat în casă era părintele LoGatto, care făcuse parte din Comisia de Drepturi ale Omului, în timpul mandatului primarului John Lindsay. Sănătatea i s-a deteriorat puternic atunci cînd agenţii federali l-au reţinut, în luna martie a anului 1970, fiind suspectat că a condus asaltul asupra unei firme de maşini blindate din Bronx, captura fiind estimată la aproximativ 30 de milioane de dolari, bani ghiaţă. De atunci, Naşul a suferit 4 atacuri cerebrale.

În 1974, sănătatea lui Carlo Gambino s-a înrăutăţit serios. Din casa lui şi cu ajutorul a doi dintre ,,consiglierii“ săi, conducea, cu mînă de fier, puternica lui organizaţie, în timp ce bea supă fierbinte. Era înconjurat doar de către cei mai apropiaţi membri din familia lui de sînge – fraţii săi, Joe şi Paul, fiii săi, Tommy, Carl şi Joe, şi verii lui, Peter şi Paul Castellano. În ianuarie 1975, inima ,,Don“-ului zvîcnea pentru ultima dată. Acel om puternic, care nici măcar nu se ridica din pat, începu să se gîndească la succesiune. Cel mai potrivit candidat pentru a ocupa postul de şef al familiei Gambino era şeful adjunct, Aniello Dellacroce, care, de la cartierul său general, din Ravenite Social Club, din Mica Italie, conducea miile de „soldaţi“ ai familiei. O altă variantă la succesiune ar fi fost Carmine Fatico, aflat la conducerea importantelor operaţiuni ale familiei, începînd cu ,,Bergin Hunt and Fish Club“, din cartierul Queens. Alesul, însă, va fi vărul lui Don Carlo, Paul Castellano, fiul surorii mamei sale. Paul, sau ,,Marele Paul“, cum era cunoscut, petrecuse 1 an în închisoare, după cele întîmplate la Apalachin, pentru că refuzase să dezvăluie, în faţa Marelui Juriu, motivele organizării conclavului. Paul era un om cu acelaşi sînge, ,,sange da suo sange“, va spune însuşi Gambino, în agonia sa. De asemenea, Paul a dat dovadă de o fidelitate fără limite faţă de familie, timp de mai bine de jumătate de secol. Pe patul de moarte, Carlo Gambino l-a numit pe Paul Castellano succesorul său la conducerea atotputernicei familii Gambino. Aniello Dellacroce va fi recompensat cu controlul absolut al tuturor afacerilor familiei din zona Manhattan-ului.

În sfîrşit, pe 15 octombrie 1976, în casa sa din Massapequa, în Long Island, Carlo Gambino murea, la 74 de ani. Don Carlo era înconjurat de fiii lui, Tommy, Carl şi Joe, şi de soţiile lor, de fiica sa, Phyllis, şi de soţul ei, de fraţii săi, Paul şi Joe, de verii săi, Peter şi Paul Castellano, noul şef al familiei, şi de Providencia Villano, cumnata sa. După ce a verificat dacă ,,Don“ murise, fiul său Tommy l-a sunat pe reverendul Dominick Sclafani, care i-a făcut ultima sfîntă împărtăşanie. „A murit cu conştiinţa împăcată“, va spune, după cîteva zile, sacerdotul. Carlo Gambino, unul dintre cei mai mari criminali ai istoriei Cosei Nostra, murise în patul său, situaţie cu adevărat ciudată pentru un Naş. Lungul şir de maşini funerare, aproape 100, conform cronicii din ,,The New York Post“, escorta sicriul lui Don Carlo. Însoţind cortegiul, mii de vecini din Brooklyn, pe care Gambino îi ajutase, mergeau, încet, kilometri întregi, în semn de respect. În prima maşină, Paul Castellano, îmbrăcat cu un elegant costum negru şi purtînd cravată de aceeaşi culoare, se lăsa zărit, în timp ce înalţi conducători ai familiei se apropiau de el, pentru a-i săruta mîna şi a-şi prezenta condoleanţele. Era destul de clar cine era moştenitorul.

Deşi fusese unul dintre cei mai faimoşi criminali din Istorie, începînd de la Al Capone, sau Lucky Luciano, Carlo Gambino era al treilea dintre faimoşii bărbaţi a căror viaţă s-a stins în acel an, la scurt timp după milionarii Howard Hughes şi Paul Getty. „Carlo Gambino construise, în 20 de ani, una dintre cele mai mari corporaţii din America, avînd la bază vărsări de sînge, corupţie şi extorsiune“, va declara, după cîţiva ani, Bruce Mouw, şeful Escadronului Gambino al FBI. Cu cîteva luni înainte, fusese asasinat unul dintre cei mai cunoscuţi gangsteri din Statele Unite şi, poate, unul dintre cei care păstrau cele mai multe secrete. În 1966, Paul Ricca şi Tony Accardo deciseseră să-l elimine din afaceri pe Sam Giancana, din cauza popularităţii sale, puţin recomandabilă pentru afaceri, pe care o căpătase în anii cînd fusese şeful familiei din Chicago. Giancana fusese înlocuit de către 3 şefi interimari – Sam Battaglia, Phil Alderisio şi Jackie Cerone -, pînă la numirea definitivă a lui Joseph Aiuppa, situaţie care nu i-a plăcut lui Giancana. L-au eliminat din cauza dorinţei sale de celebritate. Legăturile cu cei din familia Kennedy, în special cu preşedintele asasinat, relaţiile sale cu stelele de la Hollywood, precum Frank Sinatra şi ,,Rat Pack“-ul său, implicarea în „presupusul“ asasinat al lui Marilyn Monroe, misterioasa lui relaţie cu CIA-ul, cu intenţia de a-l asasina pe Fidel Castro, sau invazia de la Bahía Cochinos, cu Cardinalul Paul Marcinkus, Michele Sindona şi finanţele Vaticanului, îi confereau statutul de frumoasă încărcătură explozibilă, pe care nimeni nu voia să o aibă în preajmă. Încă din ziua eliberării sale forţate din funcţie, Sam Giancana, însoţit de fidelul lui ,,consigliere“ şi, totodată, frate, Chuck Giancana, a decis să se stabilească în Mexic, sub protecţia lui Jorge Castillo, puternicul sfătuitor al preşedintelui Luis Echeverría. De acolo, a început să opereze, sprijinit de Richard Cain, un fost poliţist din Chicago, devenit gangster. Ideea lui Sam era să stabilească o reţea de control al jocurilor de noroc în principalele oraşe de pe coasta ţărilor latino-americane.

(va urma)

ERIC FRATTINI

COMENTARII DE LA CITITORI