Istoria Parfumului (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto: „Un parfum este cel mai elegant accesoriu“. Coco Chanel

Parfumul este vechi de mii de ani. Termenul a fost preluat din limba latină, unde „per“ înseamnă „prin“, iar „fumus“ se traduce prin „fum“. Prin urmare, „parfum“ înseamnă „prin fum“, deoarece una dintre cele mai vechi utilizări ale sale a fost arderea de tămîie şi ierburi aromate, care degajau un miros plăcut şi care erau folosite, în principal, în timpul ritualurilor religioase. Egiptenii au fost primii care au inclus parfumul în cultura lor, urmaţi fiind de vechii chinezi şi apoi de: hinduşi, israeliţi, cartaginezi, arabi, greci şi romani. Sticla de parfum a fost folosită, pentru prima oară, tot de către egipteni, informaţii în acest sens datînd din anul 100 î.Chr. Parfumurile au fascinat dintotdeauna, fiind considerate nu doar un lux necesar, ci şi un simbol al civilizaţiei, o artă ai cărei maeştri erau respectaţi şi aproape temuţi, fiind văzuţi în Antichitate ca deţinători ai tainelor zeilor, iar, mai apoi, în Evul Mediu, devenind nu doar parfumieri, ci şi alchimişti şi magi. Epoca modernă şi contemporană îi transformă pe parfumieri în specialişti foarte căutaţi şi „vînaţi“ de marile case producătoare, un adevărat profesionist fiind foarte greu de pregătit şi de păstrat într-o lume în care concurenţa este deosebit de puternică.
Fascinantă istorie a parfumurilor începe, potrivit cercetătorilor, încă din preistorie. S-au găsit destule dovezi care susţin această teorie, de la urme de uleiuri aromatice la vase care conţineau esenţe extrase din plante şi flori, aşa că se poate spune că istoria parfumurilor este la fel de veche precum cea a umanităţii.
Într-o bună zi, unul dintre acei oameni primitivi, îmbrăcaţi în piele de animal, care vîna cu topoare şi săgeţi confecţionate din piatră şi care scotea sunete monosilabice pentru a se înţelege cu semenii săi, a aprins un foc pentru a se încălzi sau pentru a alunga animalele sălbatice care l-ar fi putut ataca.
Din pură întîmplare, răşina unui copac ars a emanat un miros plăcut, un parfum necunoscut încă, pe care omul preistoric nu-l mai simţise niciodată. Surprins şi tulburat, a alergat către ceilalţi membri ai tribului său, chemîndu-i să simtă şi ei aroma atît de parfumată. Poate că faptul că acest miros atît de plăcut s-a ridicat direct către cer i-a făcut pe strămoşii noştri să creadă că îl pot oferi ca dar de mulţumire divinităţii sau forţelor supranaturale, care locuiau deasupra Pămîntului şi care le controlau destinele fragile. Este o ipoteză plauzibilă, însă numai o ipoteză. Cert este că vechile civilizaţii au folosit parfumul obţinut din arderea tămîiei, smirnei, sau a altor răşini pentru a-l oferi zeilor lor şi că, în prezent, mai sînt încă multe religii, atît în Est cît şi în Vest, care folosesc în timpul slujbelor mirosul penetrant de tămîie sau cel emanat de micile beţe de lemn de santal şi alte esenţe de lemn aromatic.
Mesopotamia
Prin urmare, prima formă de parfum a fost tămîia. Aceasta a fost descoperită de către mesopotamieni cu aproximativ 4000 de ani în urmă. În culturile antice au fost arse multe tipuri de răşini, frunze şi lemne, în cadrul ceremoniilor religioase. Deseori, oamenii înmuiau lemnul aromat şi răşina în apă cu ulei şi îşi frecau corpul cu lichidul astfel obţinut. De asemenea, parfumurile naturale erau folosite la îmbălsămarea trupurilor neînsufleţite. Încă din această perioadă, parfumurile începuseră să fie folosite de cei mai mulţi ca un simbol al nobleţii, dar şi din pură plăcere. În bogata „bibliotecă“ lăsată de sumerieni, cercetătorii au descifrat şi un număr impresionant de reţete pentru obţinerea uleiurilor şi a parfumurilor, alte însemnări precizînd care a fost rolul acestora în ceremonialuri, dar şi în viaţa de zi cu zi. Parfumurile ajunseseră să fie folosite zilnic, devenind, pentru civilizaţiile rivale, un simbol al dezvoltării şi evoluţiei Mesopotamiei şi existau, se pare, adevăraţi maeştri, care îşi vindeau „creaţiile“ plăcut mirositoare pentru preţuri pe măsură. Descoperirile arheologice au arătat că, în momentul de maximă ascensiune a civilizaţiei mesopotamiene, în această regiune se dezvoltase o adevărată industrie cosmetică, iar izvoarele scrise sînt o sursă de informare de primă mînă. Datorită celebrelor tăbliţe (s-au găsit aproape 250.000 de tăbliţe din lut şi piatră), putem afla, de exemplu, că Regina sumeriană Shubab folosea cosmetice şi parfumuri, în mormîntul ei fiind găsite un mic ibric pentru turnat esenţe şi un borcan, cu filigran din aur, în care se ţinea vopseaua pentru buze. Să reamintim că în cea mai veche scriere literară a umanităţii, celebra Epopee a lui Ghilgameş, legendarul rege al Cetăţii Uruk, se fac referiri la parfumuri şi uleiuri aromate.
Egipt
pag 12 1
Ulterior, arta parfumurilor avea să fie transmisă şi Egiptului, primele mărturii istorice datînd din jurul anului 100 î. Chr. Esenţele şi parfumurile erau folosite preponderent în ritualurile religioase şi în ceremoniile funerare. Mai tîrziu, cînd în Egipt a fost inventată sticlă, avea să fie folosită şi pentru realizarea primelor recipiente pentru parfumuri. Această modă a fost, ulterior, „exportată“ şi în Grecia, unde varietatea recipientelor, din teracotă şi sticlă, a crescut rapid, pe măsură ce parfumurile cucereau noi civilizaţii. În Egiptul Antic, s-a dezvoltat una dintre cele mai impresionante industrii cosmetice din acele vremuri, iar parfumurile jucau un rol esenţial. Viaţa în Egipt, dincolo de devoţiunea religioasă, era calmă, liniştită şi foarte veselă, în bună parte datorită regiunii fertile, iar cosmeticele şi parfumurile jucau un rol important atît în viaţa religioasă, cît şi în cea profană. Maeştrii acestor arte erau preoţii templelor, care îşi aveau laboratoarele acolo, de unde doritorii puteau cumpăra parfumuri, uleiuri şi esenţe. Mulţi le aduceau ca ofrandă zeilor, alţii le foloseau pentru plăcerea lor sau le dădeau drept plată ori daruri. Analizînd hieroglifele de pe mormintele antice egiptene se poate constata că parfumul a jucat un rol important în viaţa oamenilor de atunci. Tămîia, ajunsă în Egipt cu mai bine de 3000 de ani în urmă, a devenit foarte populară, mai ales în timpul domniei Reginei Hatshepsut. Aceasta a condus numeroase expediţii destinate căutării de tămîie şi de alte produse valoroase, ale căror rezultate au fost, mai tîrziu, însemnate pe pereţii templului creat special pentru regină. În acest templu exista o grădină botanică, plină cu arbori de tămîie, aduşi din expediţii. Parfumuri au fost descoperite şi în mormintele faraonilor egipteni. Este posibil ca utilizarea parfumurilor aromatice în ritualurile mistice să fi precedat arderea de tămîie şi de ierburi în ceremonialurile religioase. Pînă la începerea Epocii de Aur egiptene, parfumurile erau folosite numai în ritualurile dedicate zeilor şi faraonilor.
Israel
Aşa cum se poate vedea din paginile Vechiului Testament, în Israel parfumurile şi uleiurile au ajuns ca importuri din partea egiptenilor, deja devenită o marfă foarte populară şi căutată, şi bine plătită. Atît de preţioasă era, încît, potrivit Bibliei, Iosif, fiul lui Iacob, a fost vîndut de fraţii săi unor negustori care au plecat din Galaad, Palestina, ca să-şi vîndă marfa în Egipt: tămîie, smirnă şi diverse leacuri. Parfumurile şi esenţele aromate sînt menţionate foarte des în Vechiul Testament, demonstrînd cît de preţioase erau acestea pentru evrei. Potrivit cercetărilor, se pare că israeliţii, deşi erau păstori şi cultivatori, au deprins secretele fabricării parfumurilor de la preoţii egipteni. În vremea lui Moise, după ce acesta a primit Tablele Legii (două lespezi de piatră pe care erau înscrise cele 10 Porunci, scrise de însuşi Dumnezeu), s-a făcut un parfum special pentru ceremoniile religioase, interzis oricui, în afară de preoţi. Nici în Noul Testament nu lipsesc referinţele la parfumuri, pentru a aminti doar de scena în care Maria, sora lui Lazăr, unge cu mir picioarele Mîntuitorului, sau cea în care trupul Lui Isus Christos este uns, potrivit ritualurilor de îngropăciune ale vremii. O altă scenă este cea în care cei trei Magi de la Răsărit îi aduc daruri copilului Isus, printre acestea aflîndu-se: aur, tămîie şi smirnă. Mai înainte de aceasta, Moise a primit poruncă de la Domnul: „să iei cu tine trei mirodenii: stacte (plantă din coajă căreia curge o răşină foarte mirositoare, care se scurge în picături), onycha şi galban (răşină exotică)… şi să le amesteci cu tămîie pură… şi vei face un parfum“. (Vechiul Testament, Exodul 30:34-36).
Grecia
Un rol major în istoria parfumurilor l-a avut Grecia, unde idealurile frumuseţii, armoniei, proporţiei şi echilibrului aveau o importanţă fundamentală nu doar în artă, ci şi în viaţa de zi cu zi. Ca atare, nu a fost o surpriză că parfumurile şi uleiurile au fost preferatele celor care le atribuiau o origine divină, acestea scoţînd în evidenţă frumuseţea naturală. Potrivit lui Homer, chiar zeii Olympului i-au învăţat pe oameni secretele fabricării şi folosirii parfumurilor, iar în numeroase scene ale Mitologiei greceşti, parfumurile, aromele, esenţele sînt prezentate sau create de zeiţe, nimfe şi alte personaje. Potrivit acestor legende, înainte ca Venus să se înţepe într-un spin, sîngele zeiţei dîndu-i culoarea, trandafirul era o floare albă şi fără parfum. Cupidon, fascinat de frumuseţea noii flori, a sărutat-o, dîndu-i parfumul pe care îl are şi astăzi. Dar, dincolo de Mitologie, în Grecia s-a dezvoltat repede o adevărată industrie, mai ales în Creta şi în colonii, dar şi în alte oraşe mediteraneene, la început parfumierii venind din întreaga lume. În scurt timp, au apărut şi primii maeştri eleni, care îşi vindeau marfa pe stradă sau în pieţele publice, ori mergînd de la o casă la alta. Mulţi erau foarte cunoscuţi şi apreciaţi, mai ales cei care inventaseră noi reţete de parfumuri.
pag 12 2
Roma
Din Grecia, într-o firească evoluţie, parfumurile au ajuns şi la Roma, în perioada Republicii (510 î.Chr. – 27 î.Chr.). Se spune că primii bărbieri şi parfumieri au ajuns la Roma venind din sudul Italiei. La început, Roma era departe de strălucirea pe care a cunoscut-o mai tîrziu, fiind o aşezare sărăcăcioasă şi lipsită de apărare, locuită mai mult de păstori şi agricultori, care erau nevoiţi să se apere de repetatele atacuri ale triburilor şi ale vecinilor lor. Victoriile militare surprinzătoare şi mai ales relaţiile cu etruscii şi grecii vor schimba radical viaţa romanilor, care au dat naştere unuia dintre marile imperii ale lumii, care domina jumătate din lumea cunoscută. Roma devenise un oraş bogat şi prosper, un simbol absolut al civilizaţiei şi al puterii, dar şi un oraş în care luxul, eleganţa şi frumuseţea erau la mare preţ. Iar parfumurile nu puteau lipsi şi, treptat, această „modă“ s-a extins pînă la graniţele Imperiului, consumul crescînd foarte mult, în timp ce parfumierii abia mai făceau faţă cererii. Dacă în trecut parfumurile şi celelalte produse cosmetice erau rezervate doar nobililor, ulterior preţul va scădea atît de mult, încît au devenit accesibile practic tuturor. În scurt timp însă, parfumurile au început să fie folosite nu doar pentru uz personal, dar şi în cadrul ceremoniilor, pentru a împrospăta aerul în palate, teatre, au fost adăugate chiar vinurilor şi chiar pentru parfumarea animalelor. În cadrul ceremoniilor religioase, numărul şi varietatea parfumurilor erau impresionante.
pag 12 4
Islam
În loc de a folosi pur şi simplu miresmele şi aromele, Islamul a transformat această modă într-o artă impresionantă şi, ulterior, într-o industrie, care depăşea tot ce se mai făcuse pînă atunci. Avînd acces mai uşor şi mai ieftin la materiile prime necesare, inclusiv florile şi mirodeniile rare, precum şi o forţă de muncă specializată, cu numeroşi parfumieri care au învăţat, repede, tainele acestei arte, lumea islamică s-a dovedit un producător redutabil. În scurt timp, lumea nu mai vorbea de aromele şi miresmele create în Imperiul Roman, ci de parfumurile vrăjite ale arabilor. Chiar dacă astăzi din vechile păduri şi grădini au mai rămas doar deşerturi înfricoşătoare, atunci mirodeniile şi plantele diverse făceau din ţinuturile arabe un tărîm al parfumurilor. De aici, caravanele duceau parfumurile, uleiurile, apa de trandafiri, mirodeniile scumpe şi condimentele pe coastele Mediteranei, şi niciodată nu se întîmpla ca numeroasele cămile să rămînă încărcate de mărfuri. Începînd din secolul al VII-lea, arta parfumurilor a căpătat pentru mahomedani şi o puternică încărcătura religioasă, iar un drept-credincios nu îşi putea imagina viaţa fără parfumuri. Chiar şi în Coran paradisul promis celor credincioşi era o grădină parfumată, cu rîuri, arbori şi grădini de vis, scăldate în miresme. Parfumierii arabi au ştiut cum să pună în valoare experienţa înaintaşilor şi au creat numeroase reţete ce au rezistat timp de secole, precum şi noi tehnici de extragere a preţioaselor arome. Se pare că au fost şi primii care au combinat parfumurile vechi şi noi cu alcool. Tot ei sînt cei care au creat apa de trandafiri şi parfumul de mosc, deschizînd o nouă eră în istoria parfumului.
Parfumul, o armă pentru Caterina de Medici
În perioada renascentistă, Veneţia şi Florenţa erau capitalele parfumurilor. Moda parfumurilor pătrunsese puternic în Europa şi parfumierii combinaseră reţete şi formule adunate din toată lumea. Celebra familie Medici a rămas în istorie ca fiind renumită pentru apetitul faţă de esenţele frumos mirositoare. Despre Caterina de Medici se spune că avea o adevarată obsesie pentru parfum. A avut un parfumier personal, Renato din Florenţa, pe care l-a trimis în Franţa unde a deschis primul magazin de parfumuri din Paris. Legendele spun că celebra Caterina de Medici ar fi folosit parfumurile în scopuri diabolice, cerîndu-i alchimistului personal să creeze bijuterii în care erau ascunse otrăvuri mascate sub arome parfumate.
pag 13 1
Anglia
În Anglia, utilizarea parfumului a atins apogeul în timpul domniei regelui Henric al VIII-lea şi al reginei Elisabeta I. Pe vremea Elisabetei, toate locurile publice erau parfumate, ştiindu-se că regina nu putea tolera mirosurile neplăcute. Se spune că agerimea nasului ei putea fi egalată numai de viclenia limbii sale. Doamnele acelor vremuri aveau mîndria de a crea arome încîntătoare şi de a-şi etala talentul îm arta de a combina mirosurile.
Franţa
Franţa a fost întotdeauna o autoritate în industria mondială a parfumului – prima breaslă de parfumieri fiind înfiinţată, în Secolul al XII-lea, de către Philippe-Augustine. Parfumul s-a bucurat de un imens succes în timpul Secolului al XVII-lea. Mănuşile parfumate au devenit extrem de populare în Franţa, mai ales în anul 1656, perioadă în care se stabiliseră şi breslele fabricanţilor de mănuşi şi de parfumuri. Punctul maxim de popularitate a acestei industrii este înregistrat odată cu urcarea pe tron a lui Ludovic al XV–lea („Cel Mult Iubit“), în secolul al XVIII-lea. Acesta a cerut ca apartamentul său să fie parfumat în fiecare zi cu un parfum diferit. Curtea sa a fost numită „le cour parfumee“- „Curtea parfumată“ – datorită acestor arome, care erau aplicate zilnic nu numai pe piele, dar şi pe îmbrăcăminte şi pe mobilier. Madame de Pompadour a comandat livrări generoase de parfumuri.
pag 13 2
Parfumul devenise un substituent pentru apă şi săpun. Ceea ce se ştie mai puţin este că parfumurile folosite din abundenţă nu reuşeau decît să mascheze superficial cronica lipsă de igienă a nobililor, într-o vreme în care se credea că băile dese aduc ciuma şi alte boli. „Vîrsta de aur“ a parfumurilor avea să se termine odată cu Revoluţia Franceză, cînd această importantă piaţă a fost, practic, paralizată. Considerate un moft al nobililor, dintre care mulţi ajunseseră sub tăişul ghilotinei, parfumurile au fost interzise. A apărut însă un parfum purtînd chiar numele de „Guillotines“, foarte la modă printre revoluţionari, dar, în scurt timp, lucrurile aveau să revină la normal. După venirea lui Napoleon la putere, care era îndrăgostit de arome, cheltuielile exorbitante pentru parfumuri au continuat. Doi litri de colonie violet au fost livrate săptămînal acestuia şi se spune că erau folosite 60 de sticle de extract dublu de iasomie în fiecare lună. Josephine avea, de asemenea, un puternic apetit pentru parfumuri. Se pare că era absolut îndrăgostită de mosc, pe care l-a folosit atît de mult, încît după 60 de ani de la moartea ei, mirosul încă mai persista în budoarul său. În acea vreme, a început şi un nou capitol în istoria parfumierilor francezi. În scurt timp, aceştia aveau să evolueze de la statutul de mici manufacturieri la adevăraţi industriaşi, punînd bazele unei impresionante industrii, care, de-a lungul timpului, s-a remarcat prin dinamica deosebită.
La fel ca în industrie şi artă, parfumurile au suferit o modificare profundă în decursul secolului al XIX-lea. Schimbarea gusturilor, precum şi dezvoltarea chimiei moderne au pus bazele parfumeriei aşa cum o cunoşteam în prezent. Alchimia a luat locul chimiei şi au fost create noi parfumuri. Între 1910 şi 1920, parfumurile aveau mireasma unei singure flori. Dar trandafirul, violetele, liliacul şi crinul s-au aflat în topul cerinţelor consumatorilor. Parfumuri care combinau mai multe arome de flori au fost introduse abia spre sfîrşitul primei decade, compuşii ajutînd la consolidarea aromelor. Mai tîrziu, au fost introduse aromele abstracte, care nu aveau nici o legătură cu o singură floare sau cu vreun buchet. Acest lucru a revoluţionat industria parfumurilor. Astăzi, ele au devenit mai complexe, cu numeroase note şi accente necunoscute, pînă la descoperirea aromelor chimice. Datorită dezvoltării comerţului cu iasomie, trandafiri şi portocali, oraşul Grasse din Provence (Franţa) s-a impus, începînd din anul 1724, drept cel mai mare centru de producţie de materii prime. Oraşul a fost denumit, ulterior, „capitala lumii în materie de parfumuri“ şi, în ciuda trecerii secolelor, zona îşi păstrează încă statutul de regină a parfumurilor. Grasse are, desigur, mai multe de oferit turiştilor, în afară de minunatele sticle de parfumuri, frumos ornamentate, însă ceea ce îl diferenţiază de celelalte zone ale lumii este faptul că locul, graţie climei şi poziţionării geografice, este ideal pentru producţia de parfumuri. Figuri celebre au vizitat mereu acest oraş, printre care sora lui Napoleon, prinţesa Pauline de Bonaparte, care a petrecut aici iarna dintre anii 1807-1808, pentru a-şi reface sănătatea. Napoleon însuşi a trecut prin Grasse, iar Regina Victoria a poposit la Hotelul Grand sau Rothschild.
pag 13 3
Secolul XIX a fost epoca în care a apărut parfumul aşa cum îl ştim noi în ziua de azi, şi asta, atunci cînd descoperirile în domeniul chimiei au dus la producerea parfumului sintetic şi a utilizării unor produse de sinteză care să înlocuiască ingredientele naturale greu de găsit sau foarte scumpe. În paralel, tot datorită avansării cunoştinţelor în domeniul chimiei, a început dezvoltarea industriei imprimării produselor textile. Primul designer care a combinat hainele şi parfumul a fost Paul Poiret, la începutul Secolului XX. El considera, pe bună dreptate, că o femeie bine îmbrăcată trebuie să miroasă bine, parfumul adăugîndu-i farmec şi facînd-o mai atrăgătoare. Astfel, designerii au început să dăruiască mici sticluţe de parfum clienţilor, şi, mai tîrziu, unii dintre ei au descoperit că ar putea face bani frumoşi vînzînd anumite mărci de parfum în magazinele proprii. În zilele noastre, un designer de modă nu este complet dacă nu îşi leagă numele de lansarea unui parfum propriu. Şi nu numai el. A devenit o obişnuinţă şi aproape o obligaţie pentru marii actori să-şi lanseze propria linie de parfumuri…
Iniţial, parfumurile erau apanajul celor înstăriţi, însă François Coty, din Ajaccio (Corsica) a fost cel care a schimbat această idee, făcînd ca parfumul să fie accesibil tuturor, începînd din anul 1890. Coty, descendent al unei mătuşi a lui Napoleon Bonaparte, a studiat, timp de un an, sub tutela parfumierilor din Grasse, înainte de a-şi deschide prima fabrică de parfumuri la marginea Parisului, în anul 1905.
După anul 1920, multe alte ţări au început să producă parfumuri, însă parfumul franţuzesc este considerat încă cel mai bun din lume, de către cunoscători. Vîrful parfumeriei franceze este atins, în anii 1950, cînd designeri precum: Christian Dior, Jacques Fath, Nina Ricci, Pierre Balmain au început să creeze propriile lor parfumuri. Parfumurile de astăzi sînt preparate de specialişti instruiţi în spiritul tradiţiei renascentiste. Aceşti artizani, care petrec mulţi ani în ucenicie, ajung la observaţii extrem de fine şi vorbesc despre calitatea notelor de ambră sau despre acordurile florilor albe.
pag 13 4
Începînd din anul 2000, parfumierii prezintă complexitatea produselor lor, referindu-se la afinităţile legăturilor moleculare ale proteinelor florale receptoare sau despre agonişti (o substanţă care iniţiază un răspuns fiziologic atunci cînd este combinat cu receptorii de mosc). „De ce este parfumul atît de important încît simţim nevoia să îl cumpărăm?“. Răspunsul constă într-un amestec de reacţie biologică, psihologie şi mental. Sistemul limbic este partea cea mai primitivă a creierului nostru şi sediul emoţiilor imediate. Simţul mirosului este cel mai puţin înţeles dintre simţuri şi, adesea, considerat cel mai puţin important. Cu toate acestea, stă la baza unei industrii de miliarde de dolari. Potrivit Eurostaf, produsele cosmetice şi industria parfumurilor (pentru femei şi bărbaţi) generează, anual, o cifră de afaceri estimată la 170 miliarde dolari SUA. Pe lîngă aceasta, industrii întregi sînt constituite în jurul simţului mirosului: industria chimică şi petrolieră, alimentară şi de detergenţi, sticlărie şi transporturi, tutun, marketing şi publicitate.

(va urma)
Marina Oros,
Stelian Tănase, ArtLine.ro

COMENTARII DE LA CITITORI