Istoria se scrie cu faptele oamenilor

in Tabletă de scriitor

Nu vreau să mă laud că sînt patriot şi că în poeziile mele cînt durerea neamului meu şi a ţării mele, transformată, în sfertul acesta de veac de capitalism barbar, într-o colonie de robi. Încerc să-mi aliniez gîndurile doctrinarului Corneliu Vadim Tudor, cel care a fost, în acelaşi timp, o personalitate incontestabilă a culturii ţării noastre, un Iorga al Mileniului III, dar şi un om de o rară nobleţe, ales de Dumnezeu ca mare iubitor de animale. Fire sensibilă şi tenace în conceperea versurilor sale, utilizînd un ton aprig în abordarea temelor sociale, a militat fără preget pentru dreptate, pentru demnitatea şi bunăstarea oamenilor de pe aceste plaiuri. Ferm, cum îl ştim, nu o făcea de dragul de a se preamări pe sine. Aşa cum l-am cunoscut, dezvăluia, prin poemele sale, supărarea care-i întrista inima cînd vedea atîtea lucruri nesăbuite ce se petreceau pe meleagurile noastre, cîndva, comori de lumină şi oaze de linişte pentru români. În nemurirea memoriei lui, i-am dedicat placheta mea de versuri „Prin ochii lui Vadim, Ardealul cîntă”(decembrie 2015), adresîndu-mă, cu acest prilej, în mod special tinerilor de azi, dar şi generaţiilor viitoare, pentru ca ele să ştie că ţara noastră nu a fost niciodată ca acum, prădată, atît de samavolnic, de bande de politicieni bine organizate. Asemenea oameni au devastat banul public, sărăcind poporul care i-a ales. Tinerii de-acum ar trebui să se implice mai mult şi să facă tot ce le stă în putinţă să stopeze mediocritatea din politica românească, din funcţiile de conducere ale instituţiilor statului. Au ca exemplu pe Corneliu Vadim Tudor, cel care a fondat, împreună cu mentorul său, marele scriitor şi pamfletar de excepţie Eugen Barbu, Partidul de demnitate naţională România Mare şi revista cu acelaşi nume. Iată de ce am decis să public acest volum cu poezii de vibraţie patriotică, la scurt timp de la decesul său: pentru a face în ciudă detractorilor care i s-au urcat pe catafalc şi, fără să mai aştepte, cu dinţii şi ghearele mînjite de otrava urii, în micimea lor, i-au sărit la beregată ca nişte fiare, ştiind că el nu mai are cum se apăra. Ce lucru josnic şi murdar!… În cazul acesta, cum să nu fiu de partea lui Corneliu Vadim Tudor, ruşinîndu-mă de astfel de oameni?!…
Nu ştiu dacă, în acest volum, am spus tot din ceea ce mi-am dorit, un lucru, însă, este cert pentru mine: trebuie să merg mai departe şi să nu mă las învins, orice ar zice unii şi alţii. Tribunul, din lumea celestă în care se află, mă va susţine, aşa cum ştiu că a făcut-o, de nenumărate ori, în „Săptămîna” lui Eugen Barbu şi în revista lor, „România Mare”, călăuzindu-mă pe drumul scrisului şi oferindu-mi, astfel, posibilitatea să mă manifest întru dragoste de ţară şi neam.
Să-mi dea Dumnezeu sănătate, să pot scrie şi cu alte ocazii versuri la fel de sincere şi inspirate, zic eu, precum sînt cele din placheta „Prin ochii lui Vadim, Ardealul cîntă”, şi să-mi aduc aminte de toţi cei care s-au jertfit pentru ţara asta, aşa cum a făcut-o, cu inimă de Mare Român, legendarul Corneliu Vadim Tudor.

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „ Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI