Istoria ţiganilor – ,,Poporul enigmatic“ (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Am auzit, cu toţii, nu prea măgulitoarele proverbe la adresa ţiganilor: „Te îneci ca ţiganul la mal”, „Murdar ca un ţigan”, „Ţiganul – tot ţigan rămîne” etc., dar remarcabil este faptul că, în decursul Istoriei, oamenii de rînd, deşi i-au ironizat pe ţigani, nu s-au dedat niciodată la manifestări colective, ostile, împotriva acestora, ei convieţuind paşnic timp de mai multe sute de ani. Şi intelectualii români s-au aplecat cu omenie şi înţelegere asupra universului reprezentat de lumea ţiganilor. Despre „Ţiganiada” lui Ion Budai-Deleanu nu este nevoie să dăm prea multe amănunte, fiind vorba despre o operă deja celebră. În acest poem eroic-comic, autorul vădeşte o cunoaştere aprofundată a vieţii şi limbii ţiganilor, în special în ceea ce priveşte psihologia acestora. Numele personajelor au o semnificaţie precisă în limbajul ţigăneasc. Astfel, Aordel provine de la aordé („vino aici”), Parpanghel provine de la parpalé („înapoi”), Baroleu de la baró („mare”, „greu”), Romica de la rom („ţigan”) etc. Poetul Vasile Alecsandri a arătat, de asemenea, multă simpatie acestui neam. Să amintim frumoasele şi emoţionantele pagini despre Vasile Porojan, ca şi poziţia profund umanistă adoptată de acest mare om faţă de dezrobirea ţiganilor. În acelaşi context, putem aminti piesa „Ţiganii”, a lui Gheorghe Asachi, scrisă în 1856 şi jucată pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. În această perioadă, Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru dezrobirea şi emanciparea ţiganilor. El a scris un studiu remarcabil despre viaţa şi limba acestora. Pictorii Nicolae Grigorescu şi Arthur Verona au lăsat posterităţii tablouri cu ţigani; Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc au scris cu multă sensibilitate despre pitorescul vieţii acestora. La fel, Mihail Sadoveanu, în romanele sale istorice, a făcut numeroase referiri la comunităţile de ţigani din Ţările Române. În „Sakuntala”, Vasile Voiculescu a vorbit, în pagini de neuitat, despre libertatea ţiganilor. În drama „Răzvan şi Vidra”, B.P. Haşdeu a aureolat personalitatea voievodului moldovean Ştefan Răzvan, fiul unei roabe ţigănci din Iaşi. Cine ar putea uita personajul feminin din povestirea „Vinul de viaţă lungă”, a lui N.D. Cocea? Dar „Cînticele ţigăneşti”, ale lui M.R. Paraschivescu, strălucita prelucrare a folclorului ţigănesc de mahala? Nu putem omite din această enumerare „Şatra” lui Zaharia Stancu, roman care încearcă să scoată în evidenţă drama trăită de ţigani în timpul deportării lor peste Nistru.

La fel, nu putem uita celebrul roman „Groapa”, al lui Eugen Barbu, o izbutită descriere a lumii hoţilor şi ţiganilor din mahalalele Bucureştilor. Pe parcursul acestui studiu sînt menţionaţi intelectualii români care au întocmit lucrări ştiinţifice despre Istoria şi limba ţiganilor. Lucrarea de faţă încearcă să fie o sinteză a acestor studii, la care se adaugă eseurile unor specialişti străini care au scris despre ţiganii din Transilvania, sau din alte provincii româneşti.

B.P. Haşdeu îi numea pe ţigani „poporul enigmatic”, şi am putea considera această denumire pe deplin justificată, dacă ne gîndim că puţine sînt popoarele a căror Istorie este înconjurată de atîta mister, precum cea a ţiganilor. La această enigmă au contribuit şi originea, statutul de nomazi, precum şi foarte ciudata filozofie de viaţă a acestora. Generate de misterul ce înconjura comunităţile lor, legendele nu au întîrziat să apară. Putem vedea în această stare de lucruri expresia unei izolări şi a unei incompatibilităţi între lumea ţiganilor şi cea a celor din jurul lor, dar nu aceasta este esenţa unei posibile înţelegeri a întrebărilor legate de existenţa şi modul lor de viaţă. Barierele ce ne despart de lumea acestui popor vor putea să dispară abia atunci cînd vom încerca s-o înţelegem cu obiectivitate. Originea ţiganilor a fost una dintre cele mai controversate probleme legată de Istoria popoarelor. În activitatea de studiere a Istoriei lor s-au conturat, de la început, două mari orientări: ideea originii egiptene şi ideea originii indiene. Pînă la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea, a avut întîietate ipoteza originii egiptene a ţiganilor şi asta, se pare, datorită atît culorii închise a pielii, cît şi a faptului că mulţi dintre ei se ocupau cu vrăjitoria, faima de „vrăjitori” avînd-o, în Evul Mediu, în special egiptenii. Datorită particularităţilor de viaţă, de limbă şi a nomadismului, ţiganii au putut fi mai puţin cunoscuţi, informaţiile care au răzbătut din interiorul comunităţilor lor fiind mereu alterate de aura de mister ce le însoţea. După George Potra, renumele de vrăjitori se datora, probabil, şi faptului că erau păgîni, putînd fi, astfel, asimilaţi celor care erau în legătură cu duhuri necurate. În majoritatea lor, specialiştii moderni în Istoria ţiganilor au infirmat, totuşi, ipoteza originii egiptene, pentru că s-a dovedit a nu avea nici un fundament ştiinţific. Istoricul german Heinrich Moritz Gottlieb Grellmann, bazîndu-se pe observaţia că nici o migraţie de popoare nu a parcurs spaţii geografice cu mari obstacole (munţi, întinderi mari de ape etc.), a scris, în 1783, un studiu prin care încerca să dovedească originea indiană a ţiganilor (Die Zigeuner, ein historischen, Versuch, über die Lebensart und Verfassung dieses Volke, 1783, Lipska – Dessau), folosindu-se de o paralelă între unele cuvinte ţigăneşti şi unele hinduse, între care există o asemănare demnă de luat în seamă.

La teoria originii indiene a ţiganilor au aderat şi alţi erudiţi: Miklosich, Poissonier, Bataillard; Ascoli, Kogălniceanu, Barbu Constantinescu. I.H. Schwicker şi alţii. Majoritatea istoricilor sînt de părere că denumirea de „ţigan“ provine de la numele unei populaţii ce există, şi astăzi, în India şi anume Cingar sau Cengar. Despre această populaţie, istoricul austriac I.H. Schwicker scria că „se situează puţin mai sus decît paria şi, nesupunîndu-se nici unei legi, dansează şi cîntă, fură şi înşală şi ţara o cutreieră, semănînd atît de mult ţiganilor noştri“. Cele mai concludente argumente în demonstrarea originii indiene a ţiganilor sînt însă cele de ordin lingvistic. Dintre învăţaţii români, cel mai documentat în demonstrarea originii sanscrite a limbii ţiganilor şi a faptului că aceştia sînt veniţi din India este Barbu Constantinescu.

Dacă originea ţiganilor este, astăzi, mai puţin controversată, acceptîndu-se ideea venirii lor din India, ipotezele referitoare la cauzele migrării lor spre Europa şi spre alte zone au rămas încă neelucidate. O referire la această presupunere o face Dimitrie Dan, care consideră că plecarea ţiganilor din India s-a datorat legilor lui Manu, prin care „condiţia omului se degrada sub cea a dobitoacelor“. Cei care s-au ocupat de problema ţigănească au făcut tot felul de supoziţii referitoare la exodul acestora. S-a dovedit însă foarte dificil să se precizeze data exactă şi motivele emigrării în massă din ţara de origine. În 1875, istoricul francez Bataillard a rezumat tot ce s-a scris despre ţigani pînă la acea dată şi a ajuns la concluzia că aceştia şi-au început emigrarea între Secolele al VII-lea şi al VIII-lea d.Chr. Bazîndu-se în mare parte pe studiile renumitului specialist Miklosich şi ale învăţatului olandez Gweie, Schwicker combate, în 1883, teoriile lui Grellmann şi ale succesorilor săi privind migrarea ţiganilor spre Europa. Amintim că Grellmann, Fessler şi Mate Brun fixează plecarea ţiganilor între 1398 şi 1399 şi dau drept cauză a emigrării invadarea Indiei de către Tamerlan, a cărui cruzime a forţat un mare număr de locuitori să-şi părăsească zona de origine. Istoricul A.F. Pott afirmă că ţiganii existau în Imperiul de Răsărit de prin Secolul al XI-lea, cînd byzantinii au adus mai multe mii de robi în Siria.

De la austriacul Schwicker aflăm că „la rezultate asemănătoare în ceea ce priveşte localizarea în timp ajunge şi învăţatul olandez M.F.D. Gweie, care îi consideră pe ţigani identici eu tribul «Djatt» din Asia de Est şi pe care presupune ca ar fi fost aduşi, din India, de către cuceritorii arabi, între Secolele VI-IX d.Chr., în Asia de Vest. Cîteva mii au fost relocaţi, în anul 855, în Siria de către byzantini“. Tot în legătură cu migraţia, reproducem părerea lui I.H. Schwicker, aceasta fiind o sinteză a teoriilor formulate în acest sens, pînă în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea: „Împotriva presupunerii că migrarea ţiganilor s-ar fi produs foarte timpuriu, aproximativ la începutul erei noastre sau chiar înaintea acesteia, s-ar putea ridica obiecţia, aşa cum remarcă Miklosich, că limbajul ţiganilor, în special gramatica, se aseamănă foarte mult cu limbile actuale ariene ale Indiei, încît se poate considera că toate aceste 8 limbi s-au format în aceleaşi condiţii şi sub acelaşi cer“. Din motive lingvistice, acest savant susţine că emigrarea ţiganilor din India a avut loc doar atunci cînd limbile noi indiene au fost deja formate, într-o perioadă cînd, pe fondul destrămării sus-numitei limbi (sanscrita — n.n.), vechea declinare indiană dispăruse deja. Aceasta a avut loc în jurul anului 1000 d. Chr.

O astfel de presupunere pare mult mai aproape de realitate decît ipoteza lui Grellmann şi a succesorilor săi, conform căreia emigrarea ţiganilor din India ar fi o urmare a cuceririlor mongolului Tamerlan. Trebuie recunoscut astăzi faptul că, datorită studiilor filologilor, se poate trasa, în linii mari, drumul parcurs de ţigani din India spre Europa. Cu ajutorul filologiei comparate, s-au găsit în limba ţiganilor cuvinte persane, armeneşti, turceşti, greceşti, slave, romanice. Pe baza observaţiilor privind influenţa diferitelor limbi asupra limbii ţigăneşti, s-au putut face referiri interesante privind itinerariul ţiganilor în Europa. Astfel, Miklosich este de părere că ţiganii ar fi stat mai mult în Imperiul Byzantin, deoarece au în limba lor multe cuvinte din limba greacă. Ideea că ţiganii au stat mult timp în Imperiul Byzantin o întîlnim şi la Dimitrie Cantemir.

(va urma)

LUCIAN CHERATA

COMENTARII DE LA CITITORI