Istoria ţiganilor – ,,Poporul enigmatic“ (4)

in Alte știri

 

 

Ţiganii în Ţările Române – Sec. XIV-XIX (1)

Dacă în cele mai multe ţări europene apariţia ţiganilor este consemnată, în general, după anul 1417, în sudul Dunării această etnie este atestată documentar încă din anul 1248, printr-un hrisov de Donaţie dat de Ţarul Duşan al sîrbilor. Din acest act rezultă că ţiganii se stabiliseră acolo din primele decenii ale Secolului al Xlll-lea. Astfel, este normală presupunerea existenţei ţiganilor în Ţările Române în această perioadă, din moment ce ei constituiau deja, în Serbia, obiectul unor donaţii. Bazîndu-se pe informaţiile furnizate de B.P. Haşdeu în „Arhiva istorică a României“ (1867), N. Iorga susţine că ţiganii au apărut în Ţările Române o dată cu invazia mongolă (tătară), de la jumătatea Secolului al Xlll-lea. Conform celor menţionate mai sus, este firesc să presupunem că ţiganii au apărut în Ţările Române atît în partea de răsărit a ţării (aduşi de migraţia tătarilor), cît şi în Sudul Dunării, prin nomadism, astfel fiind justificat numărul mare de ţigani care încep să fie atestaţi documentar în această perioadă. În Ţările Române, existenţa ţiganilor este amintită pentru prima dată într-un hrisov, emis în anul 1385, de Dan Vodă Basarab (1384-1386). Domnitorul dona Mînăstirii Vodiţa „40 sălaşe de ţigani să fie slobozi de toate slujbele şi dăjdiile şi de venitul domniei mele“. În 1388, Mircea cel Bătrîn dăruieşte Mînăstirii Cozia 300 sălaşe de ţigani, ceea ce demonstrează încă o dată că, în acel moment, erau mulţi ţigani în Ţara Românească. Din hrisoavele Evului Mediu românesc este evident că ţiganii se aflau sub stăpînire domnească, ceea ce îi putea face obiectul unor danii către mînăstiri, dar şi către boieri. Ţiganii robi proveneau fie din ţiganii nomazi, care fugiseră şi veniseră din altă ţară, fie din prăzi de război, moşteniri, danii sau cumpărări. Pentru a susţine cele prezentate mai sus, iată conţinutul mai multor acte de danie ale Sihăstriei Mînăstirii Putna, atît din vremea lui Ştefan cel Mare, cît şi din alte perioade ulterioare, scoase la lumină de istoricul Dimitrie Dan:

  1. a) Uricul (act de proprietate) din 16 martie 1490, emis la Suceava, prin care Ştefan cel Mare dăruieşte Mînăstirii Putna 11 sălaşe de ţigani cu mai multe suflete, ca robi, pe care îi avea din Basarabia;
  2. b) Uricul din 8 septembrie 1503, prin care Ştefan cel Mare confirma Mînăstirii Putna stăpînirea asupra a 4 sălaşe de ţigani, cu 13 suflete;
  3. c) Uricul din 11 mai 1581, prin care Iancu Vodă a dăruit şi întărit Mînăstirii Putna dania a 53 sălaşe de ţigani, cu 184 de suflete, cu femeile şi copiii lor;
  4. d) Hrisovul din 6 martie 1627, prin care Miron Barnovschi Movilă a dăruit Mînăstirii Putna 17 sălaşe de ţigani, cu 34 de suflete;
  5. e) În 1736, Mînăstirea Putna avea 174 suflete de robi mînăstireşti.

Toate aceste danii au fost întărite de Grigore Ghica Vodă, la 1688.

Dimitrie Dan consideră că „cele mai multe familii ale robilor de odinioară s-au stins, iar cele care au mai rămas s-au amestecat cu familiile de români“. Din documentele Mînăstirii Suceviţa aflăm că, la 3 aprilie 1559, Alexandru Vodă confirmă logofătului Movilă stăpînirea asupra satelor Overcăuţi şi Lencicova de lîngă Nistru, „şi cîteva feţe de ţigani cumpărate de la Petraşcu Gorescul cu 30 de aspri“. Prin aceste danii şi moşteniri au apărut ţiganii „vătraşi“ (stabiliţi la o anumită vatră). Din perioada 1350-1850, ne-au rămas foarte multe hrisoave (cea mai valoroasă culegere de astfel de documente este realizată de G. Potra în cartea sa „Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România“) referitoare la condiţia socială a ţiganilor din Moldova şi Ţara Românească. Numărul mare al ţiganilor din această perioadă a determinat o oarecare reglementare a legilor referitoare la drepturile şi îndatoririle lor. Fără îndoială, însă, că aceste obligaţii au fost, întotdeauna, mai numeroase decît drepturile. Din documentele medievale referitoare la ţigani, cunoaştem o serie de amănunte concrete despre viaţa lor ca robi. Astfel, aflăm că în Ţările Române marele armaş (dregător domnesc) era însărcinat cu strîngerea birului datorat domnitorului de către ţiganii robi. Sub ordinele marelui armaş se aflau vătraşii, muzicanţii (lăutarii), aurarii, lăieţii şi celelalte categorii de ţigani. Alte dări plătite de ţiganii robi au fost „cîte un leu de ţigan căsar (gospodar) şi cîte o jumătate de leu de ţigan holteiu (flăcău)“, iar în jurul anului 1700, găsim darea numită „ţigănărit“, care însemna „doi galbeni de fiecare cap de ţigan“! Această dajdie a fost desfiinţată în timpul lui Nicolae Mavrocordat, în 1714.

(va urma)

LUCIAN CHERATA

COMENTARII DE LA CITITORI