Istoria ţiganilor – ,,Poporul enigmatic“ (5)

in Alte știri

Ţiganii în Ţările Române – Sec. XIV-XIX (2)

Se pare că ţiganii care aparţineau mînăstirilor erau ceva mai „favorizaţi“ în privinţa dărilor, pentru că plăteau bir numai stareţului. Bulibaşa, care , de fapt, se ocupa de strînsul dăjdiei, era scutit de dări. În anumite locuri, ţiganii erau conduşi de voievozi şi juzi, funcţii şi denumiri împrumutate de la vecinii lor. Abaterile obişnuite din comunităţile ţigăneşti (adulterele, înşelăciunile, bătăile) erau judecate de bulibaşă, iar la neînţelegerile grave era cerut şi ajutorul „sfatului bătrînilor“ care, la această etnie, se bucura de un respect foarte mare (în unele comunităţi ţigăneşti din România se păstrează şi astăzi reminiscenţe ale acestui obicei). Nu au existat niciodată legi speciale care să vizeze numai drepturile şi îndatoririle ţiganilor. Se aminteşte, doar ici şi acolo, prin hrisoave, ce i se cuvenea şi ce nu i se cuvenea robului ţigan. Unele dintre aceste reguli erau destul de crude şi arbitrare, însă ele sînt o oglindă a mentalităţii vremurilor respective. Un rob putea să fie bătut, dar nu omorît. Ţiganii puteau fi vînduţi, dar fără să fie despărţiţi de soţ (soţie) sau de copii. Căsătoriile dintre români şi ţigani au fost, multă vreme, interzise, iar atunci cînd erau acceptate, cei căsătoriţi cu robi erau, atît ei, cît şi urmaşii lor, consideraţi ţigani. Despre drepturile juridice ale ţiganilor din Ţările Române avem informaţii fragmentare, dar concludente, tot din hrisoavele vremii. Iată cîteva asemenea acte:

  1. a) Hrisovul lui Iliaş Vodă, din 12 ianuarie 1669, prin care acesta dă Mînăstirii Putna dreptul de a-şi aduce înapoi robii fugiţi, fără intervenţia dregătorilor:
  2. b) Hrisovul de la Antioh Cantemir, din 25 februarie 1706, prin care îl eliberează din robie pe un anume Ştefan.
  3. c) Hrisovul de la Grigore Ghica, din 10 iunie 1741, prin care se dă dreptate robului Mihaiu din Igeşti, contra femeii lui Perjul, că acesta ar fi avut o vacă.

De la Nicolae Iorga avem informaţii preţioase despre schimburile de ţigani, despre vînzarea unei jumătăţi de ţigan (în cazul în care acesta aparţinea unor soţi – jumătate soţului şi jumătate soţiei) şi chiar o vînzare în care un ţigan se vindea pe el însuşi: „Scris-am eu, Dumitru Ţiganul, feciorul lui Vreameş, acesta al meu zapis, cum să se ştie că m-am vîndut, eu cu fămea mea şi cu totul, jupînului Stan, neguţătorul ot Tîrgovişte, de a mea bună voie să-i fiu Ţigan de moşie şi de strămoşie“ (anul 1619). Dintr-un astfel de act, rezultă şi faptul că nu toţi ţiganii erau robi, dar că, uneori, pentru obţinerea unor avantaje materiale şi a unei protecţii sociale aceştia renunţau la statutul de oameni liberi. Alteori, din cauza lipsurilor, ţiganii liberi ajungeau să-şi vîndă propriii copii. Un asemenea caz îl aflăm într-un hrisov din anul 1718, prin care o mamă îşi vinde copilul:

„…fiindu mare lipsa şi grea foamea şi văzîndu că perim de foame, ne-am sculat noi şi am vîndutu un copil al nostru, anumea pe Budrumea, în lei 12, ca să fie robu în veci, neavîndu nici noi pe nimenea stăpînu“.

Într-un alt document, rămas de la Radu Vodă (1621), aflăm că fiul unui ţigan şi al unei românce era considerat ţigan: „…acei feciori ce au făcut cu aceale Rumâne să le fie Ţigani, să lucreze cum lucrează şi alţi ţigani… pînă la un cap de păru“.

Dar după atîtea exemple de necazuri şi răutăţi omeneşti, aflăm, în 1821, şi despre un act umanitar care se referea la eliberarea unei ţigănci. Aceasta, încălcînd drepturile ce le avea ca roabă, s-a cununat pe ascuns cu un ţigan care aparţinea Mînăstirii Dobruşa. Stăpînul ţigăncii s-a înduioşat şi a eliberat-o. Despre ţiganii transilvăneni şi în special despre cei bănăţeni aflăm amănunte interesante de la Francesco Griselini. Prin două decrete date în timpul domniei sale, Maria Tereza a încercat să-i facă pe ţigani să se statornicească într-un loc, permiţîndu-le să se stabilească în afara localităţilor şi să aibă pămînt. Pentru a se şterge amintirea vechii lor stări de ţigani nomazi erau numiţi Neubanater (neo-bănăţeni). Pe teritoriul controlat de maghiari, denumirea ţigan a fost înlocuită cu aceea de uj maghyar (maghiar nou). Împăratul Iosif al II-lea i-a silit pe ţigani să-şi dea copiii la şcoală, să înveţe ungureşte, să satisfacă stagiul militar, să meargă la biserică şi să muncească pămîntul care le fusese dat de către marii proprietari, prin Decretul din anul 1782. Efectul acestor reforme a fost benefic pentru ţiganii ardeleni, aceştia fiind nevoiţi să se integreze în viaţa socială ca agricultori, meseriaşi sau negustori. Deşi pe parcursul Evului Mediu mulţi ţigani au fost transformaţi în robi, aceştia au rămas în număr mare în Ţările Române.

(va urma)

LUCIAN CHERATA

COMENTARII DE LA CITITORI