Istoria ţiganilor – ,,Poporul enigmatic“ (6)

in Lecturi la lumina ceaiului

Dezrobirea ţiganilor

În perioada de emancipare spirituală a românilor se înfăptuieşte şi marele act umanitar de dezrobire a ţiganilor. Mărturii ale acestei acţiuni generoase au apărut încă din secolul al XVIII-lea. Astfel, în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat (1730–1769), printr-o anaforă (proclamaţie) domnească din 1766, robii ţigani au căpătat dreptul de a nu mai fi despărţiţi, adică de a nu mai fi vînduţi copiii separat de părinţi sau soţul de soţie. Ideile de libertate şi avînt revoluţionar ce i-au animat pe români în secolul al XlX-lea au dus şi la recunoaşterea anacronismului robiei acestora şi, în consecinţă, la dezrobirea lor. Astfel, în Moldova, în 1835, a fost retipărit Hrisovul lui Mavrocordat referitor la danii, schimburi şi vînzări de ţigani. In 1837, apare un studiu al lui Mihail Kogălniceanu despre această etnie, studiu care avea drept scop să „slujească pentru moment acelor voci care s-au ridicat în apărarea ţiganilor“. În 1939, în Moldova, ţiganilor li se dă dreptul de a fi răscumpăraţi. La 31 ianuarie 1844, prinţul Mihail Sturdza a prezentat Adunării Moldovei un proiect de abolire a robilor mînăstireşti, iar la 11 decembrie 1855, prinţul Grigore A. Ghica a abolit, pentru totdeauna, pe toată întinderea Principatului Moldova, robia ţiganilor. În Ţara Românească, în 1847, Gheorghe Bibescu a dat lege ca toţi ţiganii robi ce aparţineau mînăstirilor şi aşezămintelor politice să fie dezrobiţi. În Programul Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească (articolul 14) este prevăzută dezrobirea ţiganilor prin despăgubire. „Poporul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţinea robi şi declară libertatea ţiganilor particulari. Cei ce au suferit pînă acum ruşinea păcatului de a avea robi sînt iertaţi de Poporul Român; iar Patria, ca o mumă bună, va despăgubi, din visteria sa, pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească“. Abia în 1856, sub domnia lui Barbu Ştirbei, este abolită robia tuturor categoriilor de ţigani din Ţara Românească. Ultimele vestigii ale acestei situaţii degradante pentru condiţia ţiganilor din Principatele Române au dispărut pentru totdeauna în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Căsătoria

În toate comunităţile ţigăneşti, devenite sedentare după 1944, căsătoria se desfăşoară după toate regulile pe care ţiganii le respectau în viaţa nomadă. Ei se căsătoresc la o vîrstă destul de fragedă: băieţii, la 14 – 15 ani, iar fetele, la 12 – 13 ani. Acest lucru poate fi considerat ca rezultat al faptului că la această etnie copiii se maturizează foarte repede, avînd încă de mici libertate deplină, ei participînd chiar şi la rezolvarea unor probleme care îi preocupă pe părinţii lor. Ei deprind de la o vîrstă fragedă meseria părinţilor şi participă efectiv la toată viaţa comunităţii. Cu cîtva timp înainte de împlinirea vîrstei mai sus-amintite, părinţii băiatului încep demersurile pentru cumpărarea fetei. Preţul se stabileşte după tocmeli îndelungate şi depinde mult de averea cuscrilor. Suma se plăteşte de obicei în galbeni (Iove bara „bani mari“). Bineînţeles că tatăl fetei are obligaţia să dea o zestre corespunzătoare (în caz contrar, fata poate fi persecutată de soţ pînă ce tatăl ei mai adaugă ceva la zestrea dată). Odată căsătoriţi, bărbatul este obligat să-şi ocrotească soţia în orice situaţie, iar femeia are obligaţia de a-i da ascultare deplină. Ţiganca participă la viaţa comunităţii în orice problemă, la fel de activ şi eficient ca şi soţul ei.

(va urma)

LUCIAN CHERATA

COMENTARII DE LA CITITORI