Istoria ţiganilor – ,,Poporul enigmatic“ (7)

in Alte știri

Dualitatea morală a ţiganului

Viaţa particulară a ţiganilor se desfăşoară cu totul altfel decît cea publică. În primul rînd, trebuie să remarcăm solidaritatea lor. Cu toate că uneori se ceartă şi chiar se bat, nu fură unul de la altul şi nu se înşeală între ei niciodată. Un ţigan, indiferent de grupul căruia îi aparţine, este un rom sau un „kalo“ (rom „ţigan“, „bărbat“; kalo „negru“), iar un individ aparţinînd oricărei alte naţii este un gajo sau parno (gajo „individ care nu este ţigan“; parno „alb“).

Una dintre marile curiozităţi ale comportamentului  acestora este modul total diferit (chiar contradictoriu) în care se adresează semenilor lor –romi – şi celor numiţi gajo. Oricît de gălăgioşi sînt ţiganii şi oricîte diferende ar exista între ei, se poate spune, fără exagerare, că sînt cu mult mai corecţi cu ai lor, decît cu cei de altă naţie. Un gajo este un individ faţă de care un ţigan nu are obligaţii morale. Neavînd nici o consideraţie pentru un gajo, ţiganul nu va avea nici un scrupul faţă de acesta. În această idee, o neînţelegere între ţigani este considerată ca fiind ceva grav, la a cărei rezolvare iau parte toţi membrii colectivităţii respective. În cazul unei neînţelegeri dintre un rom şi un gajo, totul este considerat ca ceva foarte firesc, fiind aproape ignorată de ţigani. Această dualitate morală este, poate, „răspunsul“ lor faţă de umilinţele şi prejudecăţile cu care gajo i-au tratat vreme îndelungată.

Tendinţa de tezaurizare a aurului

O altă caracteristică importantă a vieţii ţiganilor este tendinţa de tezaurizare a aurului sub forma unor monezi. În concepţia unui rom, banii au valoare numai atunci cînd sînt transformaţi în aur. Acest obicei a apărut ca urmare a faptului că ţiganii au dus mult timp o viaţă nomadă, parcurgînd teritorii întinse, de obicei peste graniţele mai multor ţări. Ei aveau nevoie de o monedă cu stabilitate permanentă şi convertabilitate imediată, iar aceasta nu putea să fie decît din aur. Trecînd la viaţa sedentară, nu aveau nici un fel de experienţă în cazul acestui mod de viaţă, aşa că prima lor reacţie a fost să nu iasă din închistarea vechilor legi nescrise ale şatrei. După cum era de aşteptat, acele legi nu mai corespundeau noului mod de viaţă. Măsurile luate de statul comunist împotriva tendinţei de tezaurizare a aurului reprezintă încă un motiv pentru care ţiganii au evitat dialogul direct cu societatea. Încă un argument ca ţiganii să evite o relaţie sinceră şi constructivă cu oamenii din jurul lor este faptul că au încercat, pe căi ilicite, să-şi:refacă fondurile de aur răpite de stat. La toate acestea se mai adaugă şi amintirea tristă a colonizării lor în Transnistria. Iată, prin urmare, motive serioase pentru care romii, după cel de-al doilea război mondial, au evitat să se implice în viaţa socială din România.

Despre folclorul ţigănesc

Şi sub aspectul spiritualităţii ţiganilor din ţara noastră sînt necesare clarificări. In folclorul romilor din România se pot distinge mai multe caracteristici. Prima categorie de ţigani despre care vom vorbi sînt vătraşii, care, renunţînd la limba şi tradiţiile lor, au rămas să poarte ştafeta folclorului românesc peste veacuri, adăugînd la frumuseţea creaţiei populare talentul lor remarcabil. Toţi istoricii şi etnografii recunosc ţiganilor calităţi artistice deosebite. În Ţările Române, au existat întotdeauna lăutari şi muzicieni  extrem de talentaţi, prezentaţi cu admiraţie în cronicile timpului în care au trăit. În România, nu există localitate sau petrecere la care să nu fie prezent taraful de cîntăreţi romi. Primele consemnări despre aceşti cîntăreţi sînt cele din Sec. al XlV-lea. În ampla „Cronică a Transilvaniei”, a lui Wolfgang de Bethlen, aflăm că la intrarea sa triumfală în Alba lulia, Mihai Viteazul era însoţit şi de 10 lăutari ţigani. Lăutarii au fost mereu prezenţi lîngă ţăranul sau boierul român, cîntîndu-i durerile, speranţele, legendele şi dorurile.

În secolul XIX, Iaşiul se mîndrea cu marele muzicant Barbu Lăutarul, care cînta la Curtea Domnească şi la curţile marilor dregători ai Moldovei. Este celebră confruntarea acestuia cu marele muzician austriac Franz Liszt, iar poetul şi scriitorul Vasile Alecsandri  l-a amintit cu multă admiraţie într-o piesă de teatru. Cei mai vestiţi muzicanţi ţigani ai Bucureştilor au fost: Bălan, Ionică, Dumitrache, Anastase, Muscalagiu, Ciolac şi Dinicu. Sigur că această listă de nume rămîne deschisă şi va fi, cîndva, completată cu numele altor mari interpreţi de origine ţigănească, contemporani nouă, pe care îi simpatizăm şi îi admirăm cu toţii.

(va urma)

LUCIAN CHERATA

COMENTARII DE LA CITITORI