Istorie incomodă: ARTA MANIPULĂRII (6)

in Polemici, controverse

Motto: „…dacă reţinem cele două elemente, conştiinţa naţională ca element psihologic, şi limba ca exteriorizare a sa, avem conceptul de naţiune”. (Giorgio Del Vecchio – Lecţii de filozofie juridică)

* Mihai Eminescu, nu doar poetul de geniu al literaturii române, ci şi un gazetar de excepţie; prin articolele sale incomode, a reuşit să-şi atragă ura potentaţilor vremii (dar şi a actualilor). S-a afirmat că era sifilitic, alcoolic, nebun; despre „nebunia” lui se vorbea (în epoca socialistă) în şoaptă, fiindcă „adevărurile” se spun doar în şoaptă, confidenţial, nu? Înrăutăţirea sănătăţii lui s-a datorat, în primul rînd, tratamentului cu mercur (doze enorme), efectuat de dr. Fr. Iszac (de origine iudaică! – nota autorului), „care l-a transformat pe Eminescu în cobai”, dar, fiind „greu de ucis”, s-a mers pe ideea de nebunie. Nici asta nu a dat rezultate, astfel că s-a recurs la ultima găselniţă: un bolnav mintal care l-a lovit cu praştia, Petre Poenaru, fostul soţ al Cleopatrei Poenaru, căreia poetul îi dedicase „Pe lîngă plopii fără soţ”. Din gelozie, s-a spus – total fals! Eminescu nu era prototipul amantului ideal, veneraţia lirică era singurul său mod prin care îşi manifesta iubirea. Adevărul e altul, şi ni-l oferă Paul Ştefănescu, în „Enigme ale istoriei române”: „Este incontestabil că la momentul «îmbolnăvirii», Eminescu se afla la apogeul carierei sale poetice şi ziaristice… Transformase ziarul «Timpul», dintr-o publicaţie modestă, de partid, într-un ziar de audienţă naţională… Eminescu nu făcea politica unui partid, ci impusese un punct de vedere naţional, purtînd amprenta excepţionalei sale gîndiri. Iată, dacă vreţi, o dovadă de nebunie”. La aproximativ un secol şi jumătate distanţă, scenariul se repetă, deşi altă scenă, alţi actori… dar aceeaşi concluzie – naţionalismul e toxic! Corneliu Vadim Tudor şi-a făcut intrarea pe scena politică în fruntea unui partid naţionalist, într-un moment în care în România se dădea startul marii distrugeri naţionale. În scurt timp, şi-a atras simpatia a milioane de români, dar şi multă antipatie, dacă nu chiar ură. S-a afirmat că „îi înjura pe toţi cum îi venea la gură” (pe nedrept!), că „la el toţi erau infractori şi curve” (nu toţi, dar majoritatea da… dintre politicieni vreau să spun), că „a fost omul lui Iliescu”. Nici pe departe! Nu l-am cunoscut personal, nu am avut nici o legătură cu partidul lui, dar nu trebuie ignorată abilitatea politică a lui Iliescu, preşedintele „sărac şi cinstit”, care a înţeles importanţa de a avea în preajmă un lider şi un partid naţionalist, fiind astfel exclusă orice bănuială că puterea fesenistă ar dori răul ţării, pe de-o parte; pe de altă parte, a aplicat principiul conform căruia „duşmanul trebuie ţinut cît mai aproape, pentru a-i cunoaşte toate mişcările”. Surpriza avea să vină în 2002, în urma succesului în alegeri, cînd, potrivit unor informaţii, Tribunul cîştigase din primul tur, dar, prea încrezător în victorie, a neglijat „sistemul de fraudare”, ignorînd, totodată, faptul că se luptă nu cu un om, nu cu un partid, ci… cu un sistem. Atunci au înţeles că obţinuseră o victorie „a la Pirrus” în faţa naţionalismului, şi, probabil, pentru prima dată în istoria post-decembristă, s-a constatat pericolul naţionalismului, iar Corneliu Vadim Tudor, după două săptămîni de atacuri fulminante, din care nu au lipsit epitete gen „paranoic”, „xenofob” (parcă am mai auzit asta şi la adresa lui M. Eminescu), putea reînvia oricînd, asemeni păsării Phoenix, din propria cenuşă. Desigur, poate să pară prea tendenţioasă, prea îndrăzneaţă afirmaţia, dar, am spus dintotdeauna că în istorie nu există coincidenţe, iar politica este istoria la prezent şi aşa cum afirma Mihail Drumeş, „Drumul învingătorului este înainte, chiar dacă ar călca peste cadavre”. La figurat, desigur… alţii o aplică la propriu. Fiindcă politica este un joc murdar, sau, cel puţin asta vedem în filmele produse în Occident. Adică în ţările civilizate. Iar România a intrat deja în lumea civilizată!

(va urma)
Sinel Tudosie

COMENTARII DE LA CITITORI