Istorie și pasiune la Almașu Mare

in Lecturi la lumina ceaiului

Aflat pentru cîteva zile în stațiunea Geoagiu-Băi n-am putut sta locului și am cutreierat împrejurimile (mai apropiate sau mai îndepărtate), vrînd să descopăr și să cunosc locuri și oameni pe care, pînă acum, nu am avut această posibilitate să îi întîlnesc. De la început recunosc greutatea în a alege obiectivele de vizitat – orașul Gioagiu aflîndu-se în mijlocul unui areal încărcat de istorie și de legendă, în toate direcțiile în care vrei să pleci, România veche te întîmpină cu locuri și semne ale statorniciei noastre pe aceste meleaguri, tot atîtea tentații de a purcede la drum, cu prietenii nedespărțiți ai reporterului: carnetul de notițe, reportofonul, aparatul foto.

Împovărat de amintirea trecutului citit prin ochii contemporaneității, rămîi dezorientat în fața evantaiului de locuri cu aură de veche vatră românească, pe care trebuie să le alegi: Deva (Cetatea Medievală, Magna Curia – Muzeul Civilizației Dacice și Romane); Orăștie (Cetatea Orăștie); Grădiștea de Munte (Sarmizegetusa Regia – Capitala Regatului Dacia); Costești (Cetățile Cetățuie și Blidaru); Comuna Sarmizegetusa (Colonia Ulpia Traiana Augusta, Dacia Sarmizegetusa); Hunedoara (Castelul  Corvinilor, Muzeul Fierului); Comuna Silvașul de Sus (Mînăstirea Prislop); Hațeg (Rezervația de zimbri); Comuna Aurel Vlaicu – fostă Binținți (Muzeul pionierului aviației române – Aurel Vlaicu); Brad (Muzeul Aurului); Baia de Criș (Casa Memorială ,,Avram Iancu”); Țebea (Panteonul Moților).

Dintre toate aceste adevărate repere ale călătoriei noastre spre configurarea și consolidarea Statului și Națiunii Române, fie din motive obiective (le-am vizitat pe unele chiar de mai multe ori), ori subiective (erau planificate pentru altă zi), într-una din zile am hotărît, dorind un program mai lejer, vizitarea unor chei din bazinele depresionare Almaș, Glod și Cib, în apropiere de Zlatna, acolo unde apele vijelioase ale Cibrului au ferestruit în stînca Munților Metaliferi căderi spectaculoase de apă.

De la Geoagiu-Băi drumul urcă, lin la început, înaintînd spre granița de nord cu județul Alba. Prin parbriz se vede alergînd spre noi șoseaua pietruită și apoi asfaltată, cu mici întreruperi tocmai bune pentru a ne încetini viteza la desele meandre ce se țin lanț, paralel cu pîrîul Geoagiu, ce curge prin pădure. După desenul hărții, în comuna Bozeș, drumul se bifurcă: ramura din dreapta ne duce spre Băcîia și apoi la Cheile Cibului (ținta călătoriei), ramura din stînga trece prin Ardeu, Balșa, Almașu Mic de Munte și pătrunde în județul Alba, întîlnind comuna Almașu de Mijloc.

La un moment dat, drumul îngust, ce pătrundea în munte, ni s-a părut că intră într-un fel de tunel întunecos, datorită împreunării coroanelor copacilor din dreapta și din stînga drumului, fapt ce a schimbat brusc opțiunea inițială – am luat drumul din stînga (Ardeu-Balșa) spre Brad.

Poate ați pățit-o și dumneavoastră, măcar o dată în viață: să luați o hotărîre de moment, fără o motivație anume (chiar subiectivă), și, pe cale de consecință, să aveți parte de o revelație, poate cu amprentă vizibilă asupra unor dezvoltări ulterioare și chiar asupra unor destine!

Așa ni s-a întîmplat și nouă. Nu chiar așa, cu modificări în evoluția destinelor noastre, dar, oricum, această schimbare intempestivă a itinerariului a dus la una din cele mai mari și pozitive surprize pe care le-am trăit vreodată – surpriză în urma căreia am putut să scriu cele ce urmează.

Așa cum spuneam, tentația ne-a determinat să mergem pe șoseaua din stînga, drumul comunal 705. Și mergem, și mergem. Știm după hartă că  urmează localitatea Ardeu. Pîrîul cu același nume ne iese în întîmpinare cînd pe o parte, cînd pe alta a șoselei, dar este mai mult invizibil, trecînd, uneori, chiar prin bătătura unor gospodării. Dar, ce gospodării! Acolo, niște căsuțe împrăștiate de-a lungul drumului comunal, ascunse sub perdeaua verde a pădurii de parcă s-ar feri de bombele unor avioane inamice! Printre ele, locuri aproape minuscule (în raport cu ce știm noi despre pășunile și fînețile de la munte) pe care stau cîteva stoguri de fîn (și acestea în miniatură), dovadă că, totuși, în aceste curți mici există și animale, care vor avea ce mînca la iarnă.

După Ardeu, comuna Balșa ni se pare a întruchipa un adevărat orășel. Dar, nu e. Este doar o localitate mai răsărită, cu o parte din case mai arătoase, cu localnici care încep să-și facă prezența pe la porți, stînd de vorbă pe niște bănci făcute din lemn din pădure, despicate și bătute în cuie, așezate cu partea semirotundă în sus. La una dintre porți stă un bătrînel singur, cu pălărie pe cap, deși umbra deasă a doi carpeni îi ține de răcoare. Oprim mașina, îi dăm binețe și-l întrebăm ce vom găsi, ca obiective turistice, dacă mergem mai departe, la deal. ,,Păi, (ne răspunde cam în doi peri, deranjat, probabil, că i-am întrerupt meditația), tăt înainte e tăt munte, mai apoi, vedeți ce-o fi!” Trebuie să recunoaștem, un răspuns plin de nuanțe filozofice.

Luînd de bun dictonul ,,Călătorului îi stă bine cu drumul” – indiferent  ce fel de drum este – urcăm, în continuare, trecem de Almașu Mic de Munte, intrăm în județul Alba, lăsăm în urmă Almașu de Mijloc, întrebîndu-ne ce fel de Almaș ar mai putea urma după cel Mic și cel de Mijloc. Pînă să răspundem la întrebare, administrația locală ne spulberă orice dubiu: pe marginea șoselei apare denumirea următoarei localități, cea în care avea să se materializeze, ca într-un creuzet al norocului divin, intuiția de a purcede la deal, paralel cu pîrîul Ardeu – Comuna Almașu Mare!

Așezată în umbra Munților Metaliferi, în apropiere de Zlatna, comuna Almașu Mare este compusă – după cum aveam să aflu mai tîrziu – din 7 sate (Almașu de Mijloc, Almașu Mare – reședința, Brădet, Cheile Cibului, Cib, Glod și Nădăștia, ocupînd o suprafață de peste 9.000 de hectare, și avînd o populație pînă în 1.500 de locuitori, în scădere, ca peste tot, în satele României contemporane). Cheile Cibului și Cheile Glodului, bisericile ,,Buna Vestire” și ,,Sfîntul Nicolae” – și surpriza de mai jos – constituie obiective turistice, ce determină atracții din partea vizitatorilor.

Apar multe case noi, construcții cu etaj sau nu, cu garduri metalice la stradă, cu ornamente fine, forjate, așteptînd, în umbra copacilor, să le deschizi portița. Prin curți sau pe la porți nu se zărea nici un localnic, așa cum văzusem în satele deja menționate. Gospodarii erau, probabil, la strînsul fînului sau cu animalele pe deal.

Deodată, pe partea dreaptă a șoselei, care se lărgise nesperat de mult, se ivește o construcție ciudată, care, la o privire fugară, pare o fațadă de intrare într-o mină, sau așa ceva! Brusc, frînă, chiar lîngă stîlpișorii ce delimitează lungul trotuar al acestei clădiri de șoseaua propriu-zisă. Cobor. Mă îndepărtez puțin, pe partea opusă clădirii, spre a avea o privire unghiulară mai largă încît să cuprind ansamblul în întregul lui. Mă uit și mă minunez. Fac doi, trei pași la stînga, alți cîțiva la dreapta și ochii prind să vizualizeze: mai întîi scrisul de pe frontispiciu, cu litere roșii, ,,Muzeul Achim Emilian”; apoi, elementele decorative ale fațadei: o intrare străjuită de doi lei din piatră, un vultur cu aripile deschise, tot din piatră, așezat, la înălțime, pe un soclu din piatră de rîu; un afișier cu diferite pliante și fotografii; un vagonet de mină și un vagon pentru transportul minerilor pe orizontală, ambele instalate pe șine de cale ferată îngustă; un foișor care domină întreaga fațadă, ca altitudine, avînd în el un miner grănicer (manechin) ce scrutează orizontul, iar dedesubt –  o intrare în mină.

După ce studiez intrarea, copleșit și mai mult de ceea ce vedeam, fără a intui măreția mirării ce va urma, mă apropii de poarta deschisă și vreau să intru. În clipa următoare, îmi apare în față un bărbat de statură mijlocie, roșu la față, cu părul alb, în haine de lucru, neras dar cu zîmbetul pe buze. ,,Bună ziua !”, îi zic. ,,Bună ziua !”, îmi răspunde.  ,,Am auzit motorul mașinii și am venit să văd ce-i. Eu sînt Emilian Achim, locuitor din Almașu Mare”.

După numai cîteva minute, măsură de timp care a topit distanța inițială dintre noi, cînd gazda noastră ne-a deschis ușa metalică a muzeului, nu mai înainte de a deconecta alarma, am pătruns într-un loc fascinant, într-un adevărat sanctuar al genezei, devenirii și dezvoltării poporului român, toate etapele exemplificate cu dovezile de netăgăduit ale inventivității, priceperii și hărniciei oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri. Pornind de la această constatare, iată povestea (și realitatea) unui muzeu original, înființat într-un sat de munte, și, totodată, povestea unui om, a unui român, unicat printre noi, hărăzit de Dumnezeu să trăiască aici și să ne uimească.

Cînd era mic, copilul Achim Emilian a vizitat un oarecare muzeu și a rămas profund marcat de mulțimea de piese și de impactul pe care fiecare exponat  privit și înțeles l-a avut asupra conștiinței copilului în formare. Trecînd prin toate anotimpurile vieții, cu o familie frumoasă și înconjurată de har și de dragoste (unul dintre fii este preot chiar în Almașu Mare), șlefuit și la lumina ce o reflectă cărbunele din străfundul abatajului, omul Achim Emilian a pornit în marea aventură a vieții lui: înființarea unui muzeu în comuna în care locuiește! Anul 1979, pe cînd avea 40 de ani, constituie piatra de temelie a monumentalei opere pe care a realizat-o. Pentru că istoricul, pe etape de dezvoltare, s-a cam pierdut în negura deceniilor, și pentru că ,,tatăl” muzeului nu-și mai amintește cum au fost procurate toate cele peste 15.000 de obiecte care îmbăgățesc astăzi patrimoniul, vom recurge la metoda ,,pașilor” prin muzeu, pentru a ne familiariza, cît de cît, cu imensa bogăție de date și de exponate aflate în cele cîteva camere (parter și etaj) pe care fondatorul și custodele muzeului, domnul Achim Emilian, le-a putut amenaja.

Mai întîi, să spunem că Muzeul ,,Achim Emilian” este organizat după un criteriu științific, cu exponate grupate pe categorii de activitate și de preocupări ale locuitorilor de pe aceste meleaguri, menite să pună în lumină vechi tradiții și obiceiuri, evenimente ce au marcat, în mod crucial, viața și activitatea înaintașilor noștri. Aproape 20 de domenii de activitate sînt rînduite într-un circuit logic, reprezentativ pentru cunoașterea și interpretarea întregului material expus: Istorie și Arheologie, Agricultură, Minerit, Ocupații tradiționale, Meșteșuguri casnice, Metalurgie, Instalații de tehnică țărănească, Prelucrarea pietrei și a lemnului, Etnografie și artă populară, Iconografie, Numismatică, Modalistică, Sigiliografie, Carte veche, Documente, Tehnică de luptă, Comunicații.

Pentru mine, de-abia de acum încolo începea greul! Imaginați-vă că vă aflați în mijlocul acestui ocean de obiecte, prezentate în diferite ipostaze: în vitrine, pe standuri, pe mese, măsuțe, pe policioare, pe pereți, pe jos, pe diferite piedestale etc. La ce exponat să te oprești mai întîi? La care să citești și înscrisul însoțitor? Pe care să-l atingi sau să-l iei în mînă, pentru a-i pipăi și a-i simți materialitatea și istoria pe care a scris-o? Aceste întrebări, și altele la fel de răscolitoare, m-au însoțit și m-au presat în orele petrecute în Muzeul ,,Achim Emilian”, sub vraja poveștilor fiecărui obiect, depănate de însoțitorul nostru, într-o adevărată cascadă de date, denumiri de localități, momente istorice, întîmplări și peripeții de la achiziționarea unora dintre obiecte. Din tot acest amalgam care formează universul acestui muzeu unic, cu precizarea că numai la fața locului puteți trăi adevărata stare de cunoaștere și de euforie care te cuprinde, pășind printre cele peste 15.000 de exponate, hai să enumerăm cîteva: manuale școlare vechi, bancnote din timpuri aproape uitate, icoane pe sticlă și icoane pe lemn, crucifixe vechi, unelte de lucru în gospodăria țăranului: bardă, rindea, cuțitoaie, piuă, tuci, ciubăr, teasc pentru vinificație, donițe, furci și greble din lemn, țest pentru pîine, unelte agricole, printre care o grapă din lemn (de la 1890) și un plug, tot din lemn (de la 1900), rîșniță de cereale, ii și costume populare, ștergare vechi și broderii migăloase, ceramică pictată, buhai, alambic, mașină de prelucrat piei, instalație de tors, ceasuri, cîntare, fiare de călcat cu cărbuni, patefoane, telefoane, centrale telefonice, uniforme de mineri și obiecte legate de minerit, piatră funerară de acum 3000 de ani, mașină de pompieri, locomobile, mașină de treierat grîu, documente, reviste, cărți vechi (,,Legea pămîntului” – 1868, ,,Biblia lui Andrei Șaguna”).

În organizarea muzeului se disting cîteva diorame și locuri amenajate, închinate unor evenimente importante în viața satului și a poporului român, cum ar fi: Țăran arînd cu plugul de lemn; Fată prezentîndu-și zestrea; Revoluția de la 1848 din Țările Române; Marea Unire de la 1918 (este expusă o pereche de opinci purtate de un participant la Adunarea Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918); România în cele două conflagrații mondiale; Epoca 23 august 1944 – 22 decembrie 1989 – fiecare dintre acestea fixîndu-se în memoria vizitatorului cu ceea ce este mai semnificativ de reținut.

Afară, în aer liber (micșorînd cu mult spațiul grădinii de zarzavat),  ni se prezintă case vechi, țărănești, o moară de apă și o moară de vînt, după care… cine știe ce mai urmează!

Vizitînd acest muzeu, începînd cu acul de cusut și terminînd cu batoza și cu moara de apă, nu mi-am putut zăgăzui întrebarea: de unde atîția bani pentru achiziționarea miilor de exponate? Cam zgîrcit la vorbă cînd trebuie să elucideze acest mister, domnul Achim a enumerat cîteva surse: banii personali și ai familiei, ceva din sponsorizări, ceva cu sprijinul autorităților locale și județene. Mai sînt unii cetățeni care, atrași de importanța acestui lăcaș de istorie și cultură, vin și donează diferite obiecte, așa cum s-a întîmplat de curînd cu donația unui pian vechi. Oricum, pe lîngă latura financiară a acestei acțiuni, munca (timp de 40 de ani) inițiatorului muzeului ce-i poartă numele, Achim Emilian, nu poate fi plătită nici în cea mai puternică valută internațională. Munca, dăruirea, pasiunea, perseverența și patima acestui om de a ne pune la dispoziție și a ne lăsa acest tezaur național – toate acestea pot fi răsplătite prin dragostea și gratitudinea noastră îndreptate spre acest minunat român.

De la mine, de la noi, ai toate aceste însemne ale respectului și prețuirii, bade Emilian Achim!

Reportaj realizat de Geo Ciolcan

Păreri și opinii