Isus şi corbul

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Isus murise.

Cerul deasupra lui sta orb.

Din timp, pe-un braţ al crucii, a poposit un corb.

Croncănitor, din aripi bătu în vînt – şi zise:

 

,,Noroade! Iată Omul născut din chin şi vise!

Priviţi! Aceasta-i fruntea cu taina dedesubt.

Privirile albastre au fermecat Pămîntul,

Din gura asta mută s-a răzleţit Cuvîntul,

În limba-ncremenită veciile s-au rupt.

Hai, limbă, porunceşte să-nvie trupul ţeapăn,

Voi, mîini, ieşiţi din cuie cu carnea nepătrunsă,

Porneşte-ţi iar bătaia, tu, inimă străpunsă,

Urniţi-vă, picioare, spre-al drumurilor rapăn.

Tu, suflete, ce-n slava puterilor depline

L-ai înviat pe Lazăr – învie-Te pe Tine!

Cu braţe de-ntuneric Te-a prins necunoscutul,

Oricît ai fost de tare, e mai puternic lutul.

Ai potolit furtuna, stihiile le-ai frînt,

Pe valurile mării ai mers ca pe pămînt,

Primeai zîmbind ocara venită să Te certe,

Iertai pe toţi aceia ce nu ştiau să ierte,

Sărac – cu sărăcimea, tu, Rabbi, ai fost frate,

Ai mîngîiat copiii, chiar şi pe prostituate,

Cu vameşii alături ai stat prin sinagogi,

Tu pentru-ntreaga lume ştiut-ai să Te rogi, –

Cînd altor pentru crime viaţa le-o răpun,

Tu ai ajuns pe cruce din vina c-ai fost bun!

 

Sus – spinii în tărie şi-n veacuri s-au răsfrînt,

Iar jos – un cîine linge din sîngele Tău sfînt.

De-acum, eternă-n cuie Ţi-o colinda fantoma,

Va plînge printre oameni la fiecare pas,

Pe culmea asta stearpă faci numai un popas,

Să ştii că niciodată n-o să Te creadă Toma!

Ce stranie enigmă cercat-ai să dezlegi,

Cu tesla Ta, dulghere, vrînd suflete să dregi?

Ca iedera nădejdii, din frîntele genunchi,

Să urce piscul vieţii, ca-n jurul unui trunchi,

Ca florile veciei să-mpartă mîngîiere,

Ai predicat pe munte şi ai sorbit din fiere.

Ai ocrotit sărmanii din preajma unei vetre, –

Primit cu osanale şi izgonit cu pietre.

Pe-obrazul ars de chinuri, batjocorindu-Ţi truda,

Întreaga omenire Te-a sărutat cu Iuda!

 

Ştiam că vei ajunge să Te sfîrşeşti pe lemn.

Şi-acum, la despărţire, vroiesc să iau un semn

Cu care către ceruri izbînda să Ţi-o port!“

Şi corbul pe un umăr, lăsîndu-se din salt,

I-a scos un ochi prin pleoapă. Şi-ndată capul mort

A-ntors, încet, spre dînsul şi ochiul celălalt…

 

GEORGE LESNEA (1934)

COMENTARII DE LA CITITORI