Iulia Toma Pîrvu (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Scriitoarea deportărilor şi cumplitelor umilinţe

Un exemplu de unic şi frumos este şi descrierea satului în care s-a născut scriitorul Iancu C. Vissarion (localitatea Costeşti-Vale, Dîmboviţa), fost sanitar şi dascăl: „Sat de cîmpie, unde florile de toate neamurile s-au adunat ca într-o simfonie a culorilor, ca să înveselească privirea şi să înfrumuseţeze firea”. În cartea pe care o consacră acestui fiu al satului, intitulată „Iancu C. Vissarion – o viaţă şi o operă închinate neamului său”, apărută în 2014, reuşeşte să construiască un minunat tablou literar al personajului, prin vorbirea poetico-prozaică, fără pretenţii de analiză ştiinţifică, operă din care reiese grija scriitorului faţă de nevoile oamenilor din satul său, ceea ce ne face să-l percepem ca pe un savant al ţărănimii române din vremurile sale. Iulia Toma Pîrvu descrie, în cartea sa, un scriitor complex, pentru că I.C. Vissarion a avut o activitate laborioasă în domeniul creaţiei, sub semnătura sa tipărindu-se versuri, povestiri, schiţe, nuvele, romane, piese de teatru, prelegeri la postul de radio şi basme apreciate de contemporanii săi, dar şi de marele sociolog Dimitrie Gusti, fiind concepută „dintr-un sentiment de mare iubire pentru locurile acestea, pe care le port în inimă cu oamenii lor cu tot”. I.C. Vissarion a înfăptuit toate aceste lucruri cu dragoste şi conştiinţa artistului împlinit, în cartea „Spovedanie scrîşnită”, şi nu întîmplător a rostit cuvintele: ,,Ţin la ţara asta, în care, pentru prima oară, soarele şi-a îngropat razele în ochii mei. Ţin la fraţii ăştia ţărani, a căror viaţă simplă, dar grea, am trăit-o şi o trăiesc. Mi-e dragă faţa pămîntului de-aici, cu cîmpiile ei, cu pădurile şi munţii ei. N-aş putea să trăiesc în altă ţară. Aş muri de dorul locurilor de-aici”. Reiese, din aceste rînduri, că sînt gînduri scrise dintr-o simţire patriotică sinceră. Nu ştim cîţi dintre românii de-acum mai au astfel de idei, cîţi dintre scriitorii noştri gîndesc aşa, dăruindu-se, cu scrierile lor, satului, Ţării, în toate activităţile. Iată că munca Iuliei Pîrvu nu a fost în zadar, ea trecînd, în dreptul capodoperelor, şi activitatea scriitorului I.C. Vissarion, care a trăit umilinţa şi răzbunarea în temniţele puşcăriilor, fiind condamnat la moarte din cauza instigării ţăranilor la Răscoala din 1907, pentru a scăpa de sclavia autorităţilor. O mărturie care a dăinuit peste timp este şi aceasta: „Bătaia, care era la loc de cinste odată, a venit Cuza şi a desfiinţat-o, dar acum a venit la loc. Ipistaţii ne bat, primarii ne bat, boierii ne bat, jandarmii ne bat. Legea ne amendează, dar, decît să plăteşti amenda, mai bine accepţi bătaia. Oriunde reclamăm, nu găsim dreptate. Autorităţile aşteaptă ca mai întîi să murim, iar apoi să ne facă dreptate”. Fiind apărat, la proces, de scriitorul-avocat Al. Brătescu-Voineşti, a fost iertat de pedeapsa capitală de către I.G. Duca. Acesta l-a ţinut minte de cînd Visarion a rostit un discurs la „Sala Oppler“, din Bucureşti, care a atras atenţia marelui politician şi altor personalităţi. „Vissarion era apărătorul ţăranului obidit, iar articolele sale atacau, fără teamă, proprietarii de moşii şi autorităţile Statului”. Lucrurile nu stau nici acum altfel faţă de vremurile în care a trăit şi a scris I.C. Vissarion. Scriitorul nu dorea favoruri personale, lupta sa însemnînd dreptate, adevăr pentru sine şi semenii săi. Autoarea, la rîndu-i, a conchis ferm: „Aceasta a fost soarta neamului nostru. Este greu de înţeles cum un popor, cu atîtea însuşiri alese, a trecut, de-a lungul vremurilor, prin atîtea nenorociri. Dureros este că blestemul ne urmăreşte încă”. Iată o carte care nu are pretenţii de monografie şi care nu este scrisă fără o parcurgere prealabilă a întregii opere a unui literat ce a trăit şi a suferit împreună cu toţi românii, contemporani cu el, şi care s-a bucurat, din plin, de prietenia şi aprecierea unor autori, cum ar fi: Tudor Arghezi, Gala Galaction, Duiliu Zamfirescu ş.a. Această carte readuce în memoria colectivă numele unui scriitor pe nedrept dat uitării, în ciuda operei pe care a creat-o, şi care, la data de 5 noiembrie 1951, avea să plece la cele veşnice.

Gestul Iuliei Toma Pîrvu, de a publica o lucrare de o asemenea anvergură, nu are cum să nu nască invidii. Sîntem, însă, siguri că succesul va fi de partea sa, iar în modestia de care ea dă dovadă, ne poate oferi, oricînd, nenumărate surprize, fiind unul din multele exemple, pe plan naţional, de care românii trebuie să ţină seama.

Sfîrşit

Ion Machidon,

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI