Iulian Vlad îl caracterizează pe Ion Iliescu: Este un om ascuns, ranchiunos, răzbunător (2)

in Polemici, controverse

Din cele ce ne-a povestit Paul Niculescu-Mizil la Jilava, Gheorghiu-Dej l-ar fi atenţionat pe Ceauşescu să nu îl tot împingă în faţă pe Iliescu, pentru că „ce iese din pisică tot şoareci mănîncă“. Se spunea că Gheorghiu-Dej ar fi avut nişte conflicte, direct sau indirect, cu tatăl lui Ion Iliescu, şi care, în plus, nu ştiu ce greşeli politice mai făcuse şi din care motive fusese marginalizat. Probabil că el era în tabăra opusă lui Gheorghiu-Dej. Fusese între emigranţii de la Moscova, or Gheorghiu-Dej era reprezentantul comuniştilor din ţară şi din închisori, de aici tot timpul între ei exista o separaţie, să zic aşa, o despărţire.
Unii erau la Hotelul Lux din Moscova, ceilalţi – în barăcile concentraţionarului de la Tîrgu Jiu…
Foarte plastic ce ai spus. Cît a ţinut sau nu a ţinut Ceauşescu cont de sfatul lui Dej este altceva. Cert este că, după modele pe care le ştim şi pe care cu siguranţă Ceauşescu şi le-a însuşit la perfecţie, el a încercat să promoveze nişte oameni care ulterior să îl susţină, mai ales după moartea lui Dej. Prin astfel de oameni şi prin alţii care i s-au alăturat deschis, Ceauşescu a început o campanie de minimalizare a perioadei lui Dej. A început apoi reabilitarea celor persecutaţi de Dej, printre ei fiind şi tatăl lui Iliescu. O dovadă a acestei acţiuni politice a fost promovarea în ierarhii tot mai înalte a lui Ion Iliescu: aducerea lui la Comitetul Central în funcţia de adjunct al şefului Secţiei Propagandă, apoi de şef al Secţiei şi secretar al Comitetului Central, iar în final de membru al Comitetului Politic Executiv. Nu mult după aceea a urmat traseul invers, al retrogradării, trimiterea în funcţia de prim-secretar la Iaşi şi apoi, din nou, o retrogradare la Timişoara şi, în sfîrşit, la Comitetul de Stat al Apelor, ca să încheie la Editura Tehnică.
Şi aş completa şi cu nedezminţita sete şi luptă pentru putere, după reţetele clasice ale sistemului. Dar în legătură cu relaţiile de muncă avute cu Ion Iliescu în perioada în care amîndoi eraţi activişti în mişcarea de tineret şi ulterior, cum au fost aceste raporturi?
De cînd l-am cunoscut – din primăvara anului 1949 şi pînă în decembrie 1989 – eu am avut cu el raporturi normale. La Comitetul Central al UTM-ului lucram în secţii diferite, nu lucram în aceeaşi secţie, dar ne-am cunoscut. Fiind trimis la studii în URSS, el era disponibil mai ales în timpul vacanţelor mari. Atunci venea aproape zi de zi la Comitetul Central. Şi ulterior relaţiile noastre, deşi sporadice, s-au menţinut normale. Pe cînd era ministru al Apelor şi mai ales prim-secretar la Iaşi, am avut cîteva întîlniri pe probleme de muncă. Esenţial este că ne cunoşteam, fiecare ştiam ce loc am avut la un anumit moment şi ce poziţie am ocupat.
Tocmai din pricina asta am rămas surprins că, în interviurile acordate lui Vladimir Tismăneanu şi consemnate într-o carte, întrebat fiind „Cînd l-aţi cunoscut pe generalul Vlad?“, a răspuns că în decembrie 1989. Eu, care personal am putut să constat că, cel puţin în septembrie 1977, cînd era prim-secretar la Iaşi, aţi avut cîteva discuţii, iar eu eram undeva în spate, am observat că vă cunoşteaţi destul de bine. De aceea m-am mirat cînd i-a spus lui Tismăneanu că nu v-a cunoscut decît în decembrie 1989.
Da, (…) este o altă latură a caracterului acestui om. Vrînd, probabil, să se detaşeze cu totul de cei care, prin poziţiile pe care le-au ocupat în timpul regimului Ceauşescu şi ca să demonstreze că nu a avut nici un fel de legătură cu ei, a dat acel răspuns, care, literalmente, pe mine m-a indignat. Şi aceasta nu pentru nu ştiu care motive, ci pentru lipsa lui de corectitudine. Adică sînt atîţia oameni care ştiu foarte bine care au fost relaţiile noastre în decursul timpului şi să vii acum să spui, aşa, foarte degajat, „în decembrie 1989“!
În decembrie 1989, prin tot ceea ce am făcut, eu am venit, implicit şi explicit, în sprijinul lui. Atunci nu era altă soluţie. Dacă premeditam ceva sau dacă urmăream atingerea unui anumit scop, consecinţele ar fi fost absolut imprevizibile. Or, aşa ceva, niciodată, în nici o împrejurare, nu aş fi putut face.
Şi drept recunoaştere sau mulţumire…
Trei condamnări care, cumulate, au însumat aproape 25 de ani de închisoare…

Sfîrşit
Dan Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI