Iuliu Maniu şi muzicienii români

in Polemici, controverse

Dedic acest eseu lui Corneliu Vadim Tudor, singurul care, înainte de anul 1989, a scris, emoţionant şi cu riscuri mari (a fost interzis), despre Iuliu Maniu…

 

Ca fiu al chirurgului Ion Popovici – ucis mişeleşte la Gherla, în ziua de 26 septembrie 1959 – am fost, sînt şi voi rămîne un adept al ideii că „pentru toţi românii, soarele trebuie să răsară la Bucureşti!“. Aşa a exclamat ruda mea, compozitorul Timotei Popovici, în preajma evenimentului istoric de la 1 Decembrie 1918, cînd, la Alba Iulia, a fost proclamată România Mare! Marea Unire trebuie omagiată ca o luminoasă dată în Istoria Neamului nostru daco-roman, acceptînd, totodată, că ţara noastră e un stat naţional, unitar şi independent. În acest context, nu putem să nu-i amintim pe Ionel Brătianu şi pe Iuliu Maniu. Chiar dacă despre cel de-al doilea, oameni foarte importanţi şi personalităţi cu pretenţii culturale, după sfîrşitul guvernării ţărăniste, au scris jignitor – ne referim, cu precădere, la Octavian Goga, Nicolae Iorga, Nae Ionescu sau Mircea Eliade. Cu toate acestea, după părerea mea, meritele lui Iuliu Maniu rămîn intacte! Iată ce mi-au spus despre „Sfinxul de la Bădăcin“ mai mulţi muzicieni români. Marţian Negrea: „Marea Unire nu poate fi concepută fără Iuliu Maniu! E ca şi cum aş concepe relieful României fără Munţii Făgăraşului”. Sigismund Toduţă: „Marea Unire săvîrşită la Alba Iulia, «aere perennius», legată de numele lui Iuliu Maniu, a anunţat – avant la lettre – impresionanta înflorire culturală din perioada interbelică. Atunci, cultura şi civilizaţia poporului nostru au putut privi, adesea, de la egal la egal, spre acele ţări cu o străveche tradiţie culturală”. Sabin V. Drăgoi: „Opera mea «Horia» a fost scrisă într-o perioadă a ascensiunii fasciste; o socotesc un pios omagiu adus Marii Uniri şi României, înfăţişată ca un stat naţional, unitar şi independent, care nu poate fi conceput fără aportul – imens – al lui Iuliu Maniu”. Gheorghe Dumitrescu a creat Epopeea Naţională, granitic asociată cu România Mare, într-o epocă în care stalinismul a fost de-a dreptul criminal! „Iuliu Maniu – sublinia Gheorghe Dumitrescu – a murit, ca şi Constantin Brâncoveanu, cu sufletul înalt şi drept, avînd acea resemnare senină în faţa morţii, precum ciobanul «Mioriţei», care a părăsit această lume în straie de sărbătoare”. Paul Constantinescu – în plină perioadă „carlistă“, adică în anul 1939 – a creat muzica de film „Ţara Moţilor“: „Nimeni nu ştie că am dedicat această muzică aceluia care a fost Iuliu Maniu. În anul 1952, am scris balada «Mioriţa», concepută ca un amplu madrigal închinat clasicismului nostru – folclorul românesc – şi făuritorilor României Mari, în frunte cu Ionel Brătianu şi Iuliu Maniu”. În ceea ce mă priveşte, în opusurile mele – „Balada lui Iancu“, „Balada lui Horea“, opera „Noaptea cea mai lungă“ şi cantata „Transilvania“ – mi-am propus să aduc un pios omagiu Marii Uniri şi creatorilor ei. În încheiere, îl voi cita în acest climat evocator pe Dan Botta: „Uzurpaţia drepturilor româneşti, începută încă din vechile timpuri, s-a putut petrece, probabil, şi graţie indolenţei româneşti native pentru lucrurile statului. Ea se pronunţase în aşa măsură împotriva dreptului natural, încît, în 1437, anul nefast al Adunării de la Căpîlna, care va smulge românilor privilegiile lor în stat, o diplomă regală care-i chema, alături de unguri, la adunare – «Universitatea regnicolarum tam Hungarum quam Valachorum» – se credea în drept să amintească motivele binecuvîntate pentru care solicită şi pe români. «Aşa e drept – spune diploma – căci, înainte de epoca regelui Ştefan, valahii erau cei ce vieţuiau în Transilvania: Quod judicio est cum ante Domini Stephani aetatem». Unio trium nationum – fatidica uniune a maghiarilor, saşilor şi secuilor – încheiată întîia oară la Căpîlna, în 14 septembrie 1437, era, de fapt, consacrarea formală a revoluţiei operate, în curs de secole, în statul transilvan. Revoluţiile româneşti – acele «Rebelliones nefandissimorum rusticorum», cum le numeşte actul din 1438 al celor «trei naţiuni» reunite la Turda – revoluţii atît de numeroase în cursul Istoriei Transilvane – decurg din uzurpaţia de caracter revoluţionar a drepturilor naţionale româneşti. Succesiunea lor periodică atestă faptul că, nici un moment, acest act nu poate fi considerat acceptat. Încununarea lor e jertfa lui Horea, în care se manifestă, cu o ardoare fără seamăn, spiritul revoluţionar al acestui pămînt, Horea care întruchipează, pe lîngă ideea de restitutio in integrum a drepturilor româneşti – garanţii ale străvechii libertăţi pastorale – ideea unităţii şi solidarităţii Daciei. El este, în titlul pe care însuşi şi-l arogă, un emul al vechiului Decebal, un om înfiorat de energia cerului dacic: «Horea, Regele Daciei!»“ Din toate acestea, rezultă că una este să-ţi iubeşti ţara şi Istoria ei, şi alta este să fii şovin. Toţi cei care locuiesc pe acest străvechi teritoriu daco-roman şi simt româneşte, indiferent de naţionalitate, religie şi crez politic, sînt ai noştri. Şi trebuie să-i iubim! În final, pun într-un con de lumină cuvintele cu care se încheie opera mea, premiată de Uniunea Compozitorilor, „Noaptea cea mai lungă“, ce are la bază un libret scris de poetul Dan Mutaşcu. Lucrarea este dedicată lui Mihai Viteazul, aceasta fiind prima compoziţie românească despre Unirea făurită de marele voievod. În acest sens, ţin să redau semnificativele cuvinte: „Am lăsat o ţară nu de forma unui pumn care apucă, nu…, ci de forma… unei inimi“.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI