Je suis Popo;viciu

in Polemici, controverse

După cum constataţi din fotografia alăturată, titlul reia (scuze pentru infima neconcordanţă) inscripţia de pe tricoul înmînat primarului timişorean Robu şi nu mai ştiu cum, de către unul din adversarii săi politici… One moment, please: adversar sau partener?! Greu de precizat. Politicienii-jucători fac atît de des schimb de tricouri, încît dracu’ mai pricepe care-s pro, şi care-s contra! Nici ei-înde-ei nu se mai deosebesc, cu atîtea treceri de la un partid la altul. Probabil în virtutea zicalei Azi aici, mîine-n Focşani, să ne umplem toţi de bani! Şi, care-i problema?! Enache n-a jucat în turul campionatului la Astra, iar în retur contra Astrei? Care Astra, era ieri în Ploieşti, azi în Giurgiu, iar mîine dracu’ mai ştie unde! Ce-i drept, de-o vreme-ncoace nici DNA nu se lasă mai prejos, şuierînd viperin la urechile politicienilor: Şi-n Focşani, şi-n Baia Mare, tot vă umplem de dosare! Care şuierătură, dacă am înţeles bine, a trecut, razant, şi pe la urechile domnilor Robu şi Popoviciu.
Recunosc că nu înţeleg unde ţinteşte mesajul de pe tricou. Vrea, cumva, să insinueze că numiţii Robu şi Popoviciu ar fi atît de organic ataşaţi, încît formează un trup şi-un suflet? Dacă da, au plagiat sloganul catindatului Nazare şi nu mai ştiu cum: TU cu mine sîntem 1! Iar ambele mesaje, fără să citeze sursa, par a se fi inspirat din şlagărul Sîntem doi, dar parc-am fi doar unul, cîntat, odinioară, de Dorina Drăghici & Nicu Stoenescu. Ca atare, nu-mi dau seama unde ar trebui încadrat Je suis-ul ăsta, la artă pentru artă sau la artă cu tendinţă? Citînd din Andreea Esca, o fi fost un spirit de glumă, sau, citîndu-l pe Gică Hagi, un răutăcism? Cu trimitere – ca să reiau şi nişte răutăcisme de pe Internet – la coafura, cam de mam’zelle Nitouche, a primarelui. Iar, ca să fie tacîmul complet, tricoul acordat primarului-jucător avea pe spate numărul 2; adică, vezi Doamne, e… fundaş. Una sau alta, mesajul, chiar plagiind şi tragicul Je suis Charlie, nu numai că n-a stîrnit iritarea adrisantului, dimpotrivă, a fost savurat cu gura pînă la plete. Domnul Robu dovedind că, într-adevăr, deţine o podoabă capilară amintind de Crinantonescul de pe timpuri, dar şi mult umor la purtător.
Alteori, duelul politic îmbracă forme colţuroase. Vezi declaraţia, tare ca piatra-iute ca săgeata, liberalului Cezar Preda, după condamnarea fostului său aliat din USL, Liviu Dragnea: „Trebuie să-şi dea demisia din fruntea PSD!“ Şi eu, care credeam că mustăcioşi la mustăcioşi nu-şi toarnă dulceaţă-n galoşi… Deşi fără mustaţă, preşedintele Iohannis se raliază prompt, cum altfel?, celor emanate de „partidul meu“, cerînd, insistent, demisia lui Dragnea. Foarte corect. Dar, după părerea mea de simplu alegător, şi dl. Iohannis ar trebui să-şi dea demisia, din moment ce s-a dovedit că a recurs la oarece fals în acte. Dacă ţin bine minte, preşedintele Germaniei, Christian Wulff, a demisionat doar fiindcă un milionar îi acordase un împrumut, ca de la amic la amic. Nu tu afaceri cu terenuri şi privatizări dezastruoase, nu tu morţi în Revoluţie, nu tu insulă cedată prosteşte, să nu zic şerpeşte. În des-invocatul model al lucrului bine făcut, Germania, din nimic, fără 6 case, fără voiaje la amicul din Miami, s-a produs un veritabil tsunami! Pe cînd la noi? La noi, sînt codri verzi de brad… Mă rog, erau!
Problema de fond mi se pare, însă, cu totul alta. Am mai scris-o, o repet acum: dacă Liviu Dragnea a fost condamnat fiindcă, mai pe faţă, mai pe şestache, ar fi îndemnat oamenii să se prezinte la vot, cum de Traian Băsescu, cel care, în direct şi la ore de vîrf, a cerut
populaţiei să nu se prezinte la referendum, n-are nici cea mai mică turbulenţă atmosferică pe tema asta?!
…Nimic nou sub soare, neamule! Deloc întîmplător, nu doar Caragiale, ci şi alte mari condeie ale literaturii noastre au pus reflectoarele pe acest moment de vîrf al nimicniciei, care erau alegerile. Atunci (nu şi acum, ferit-a Sfîntul!), mai mult ca oricînd, intrau în erecţie maximă demagogia-făţărnicia-lichelismul şi tot ce zace mai urît în ascunzişurile omeneşti. Bunăoară, haideţi să revedem cum descria Petru Dumitriu, în capodopera Cronică de familie, politica şi alegerile de pe la 1880.
………………………………………………………………………..
«De la Bucureşti la N… încă nu se făcuse drum de fier. Bonifaciu sosi cu trăsura trasă de caii poştei, pe drumul cel mare al diligenţei… A doua zi, se întîlni cu şefii partidului conservator din judeţ…
– Nu putem face alegerile fără Ienache, oftă, pesimist şi inert, Manolică Horoveanu…
– Ei, asta-i bună!… Vă găsesc neputincioşi, disperaţi de faptul că domnul Ienache s-a îmbolnăvit!
– E cel mai bun elector din tot judeţul. Pe toţi îi învîrte pe degete… A îmbătrînit fără să facă măcar patru clase de liceu; nu ştie nimic, n-a citit nimic, dar cunoaşte toate şuruburile şi sforile judeţului.
………………………………………………………………………..
Trăsura lui Bonifaciu înainta prin ploaie, clătinîndu-se pe caldarîmul plin de gropi. „Poftim!… Sînt dependent de guturaiurile şi de digestia domnului Ienache“. Se dădu jos în faţa casei mari, fără formă… Cîinele sări urlînd turbat, alunecînd cu lanţul pe-o sîrmă. O femeie strigă de la uşă, peste curte:
– Cine e?
– Îl caut pe domnul Ienache! strigă Bonifaciu, simţind că i se udă hainele în ploaie şi auzind ploaia cum bate darabana pe fundul jobenului său… Femeia ieşi cu o broboadă pe cap şi-i deschise. Îl pofti în casă.
– Bună seara, nene Ienache, zise Bonifaciu, foarte amabil şi degajat.
– Bună seara, coane; nu te supăra că nu mă sculai să te primesc, dar dè…
– Ei, cum merge cu sănătatea?
– Prost. Prost de tot, oftă Ienache şi mai amărît, privindu-l pe furiş pe ciocoiaşul care venise de la centru să se aleagă în judeţ…
– Bine, nene, cum ne lăsaşi aşa, taman acum? Se poate?…
– Boala, coane… Ce, parcă ştie omul cînd îl blagosloveşte Dumnezeu cu o boală?…
– Nu sînt eu doctor să te fac bine. Nu ştiu ce ţi-aş face; te-aş polei în aur, numai să te văz sănătos…
– Ei, aşa zice lumea şi p-ormă mă lasă să bat din buze… Altfel era pe vremuri, cînd trăia săracul conu Şerban Vogoride! oftă, melancolic, Ienache. Îi spuneam: „Coane Şerbane, uite, îi am pe ăştia să le faci un bine, unul o slujbă, altul o pensie, altul un proces, altul alta“. El nici nu vorbea. Întindea mîna, eu îi dădeam petiţiile, el le iscălea, şi gata!…
Bonifaciu îl lăsă să vorbească, pe urmă să tacă. Deodată zise:
– Unde sînt petiţiile dumitale? Dă-le încoace. Într-o lună, după formarea guvernului, le ai îndărăt, aprobate.
Cellalt îl cerceta mereu, atent şi trist ca un broscoi mare.
– Mai am şi nişte nepoţi de băgat prin şcoli…
– Dă-mi tot pe hîrtie! zise Bonifaciu.
– Da, dar sînt şi nişte veri de-ai mei, au un proces cu Primăria…
– Domnule, înţelege şi dă-mi tot în scris! Fă-mi o listă cu tot ce vrei!
Domnul Ienache se ridică greoi, vîrî o mînă groasă şi păroasă sub perne şi scoase o coală de hîrtie împăturită în patru:
– Iată lista, coane… Vino mîine dimineaţă pe la mine… Mergem pe la căşile oamenilor… Vă fac eu alegerile… N-aibi grijă.
………………………………………………………………………..
Alegerile erau încă în curs în judeţ, cînd, într-o dimineaţă, prefectul îşi adunase funcţionarii în Palatul administrativ, la etaj, în cabinetul său. Stătea în picioare, cu spatele la ferestrele înalte prin care se vedeau copacii negri de peste drum, din grădina caselor Horovenilor, şi văzduhul cenuşiu… Deodată, se răsuciră toţi spre uşă, care se deschisese brusc, trîntită de perete, lăsînd să pătrundă o izbucnire de glasuri înfuriate.
– Ce lucrează? Ştiu eu ce lucrează! La o parte! Marş de-aici! strigă un glas sec, răstit, dur. Se ivi în uşă, urmat de un vardist speriat, de un aprod, de o femeie de serviciu cu o mătură, un domn tînăr, care abia începea să încărunţească la tîmple, scund, subţire, în redingotă neagră şi cu jobenul în mînă… Ochii cenuşii, palizi, îl fulgerau pe prefect. Acesta, tulburat, îl recunoscu şi protestă:
– Ce înseamnă, domnule…
– Ce înseamnă, domnule, strigă cellalt, ingerinţa vardiştilor şi poliţailor dumitale la secţia de votare din Buzeştii-de-Zlatişte? Ce înseamnă? răcni el şi mai tare.
– Ce ingerinţă? Nu ştiu nimic! bîigui prefectul, descumpănit de tonul obraznic, şfichiuitor, al celuilalt.
– Ce fel de prefect eşti, dacă nu ştii? Dă-ţi demisia! strigă noul venit şi mai aprins.
– Domnule Cozianu, nu-ţi permit…! strigă prefectul cu glas gîtuit.
– Dar ingerinţe ilegale permiţi? răcni batjocoritor Bonifaciu din uşă.
– Nu există ingerinţe în judeţul meu! ţipă prefectul.
– Ba da!
– Ba nu!
– Adică, eu mint? Dacă unui ţopîrlan ca dumneata îi e totuna să-i zici că minte, eu sînt boier şi nu-ţi rabd, şi te bag în p… mă-ti! răcni Bonifaciu, care se făcu roşu la faţă.
– Domnule Cozianu, ai să plăteşti dumneata! zbieră prefectul, înnebunit de furie şi umilinţă.
– Dac-ai fi boier, ţi-aş sta la dispoziţie, cu sabia sau pistolul… Dar nu te ţin curelele!…
– Sergent! vociferă prefectul. Vardistul intră, holbat şi înţepeni în poziţie de „drepţi“. Prefectul se uită la funcţionarii împietriţi şi urlă de i se sparse glasul:
– Plecaţi! Afară! Afară!
Fugiră, grămadă. Vardistul rămase îngheţat. Prefectul se repezi la el:
– Afară! Afară! Şi-i arse două palme…
Prefectul nu îndrăzni nici să se bată în duel, nici
să-l dea în judecată pe viitorul deputat. Iar Bonifaciu Cozianu fu ales deputat şi intră în Parlament pentru mulţi ani de zile».
………………………………………………………………………..
Întrucît, vorba lui Dragnea, mulţumită aportului adus de politicienii contemporani, cam tot pe ceea ce stă scris ROMÂNIA (Poştă, Căi Ferate, TVR, gimnastica feminină) a ajuns la „Terapie intensivă“, mă mai duc să votez doar dacă actualii catindaţi vor purta tricouri cu inscripţia Je suis Cozianu. Nu şi numitul Turcescu, cu el e altceva… Dar, dacă tot l-am evocat, o întrebare: ce te faci, acoperit descoperitule, căci – lăsînd alegerile, uită de ele! – nici măcar la Eurovision nu mai ai şanse?
Aşadar, în cazul în care bibicii vor consimţi la onoarea mea de alegător, voi vota rîzînd mai abitir decît primarul Robu şi inculpatul Băsescu la un loc. Păi, n-aţi văzut?, bugetul e pe năsălie, iar EI şi-ai LOR se rîd şi se tachinează! Dar, de nu se vor conforma modestei mele pretenţii, anunţ că-mi dau demisia din funcţia de simplu votant! Nu-mi mai aduc aportul la sufragiul naţional! Je suis om de cuvînt; uit şi de alegeri şi de maximele lui Caragiale şi de minimele lui Dragnea! Fără pic de întristare şi suspin subscriu la vorba incineratului – doar mort mai ajung în urnă! Aoleu, rectific: la urnă!
…Aaa! Felicitări moderatoarei care, serile trecute,
i-a trîntit microfonu-n nas tupeistului Traian Băsescu: Je suis Simona Gheorghe şi, dacă alţii îţi iau interviuri în genunchi, eu nu accept aşa ceva!

SORIN SATMARI

COMENTARII DE LA CITITORI