Jilava, la 23 ianuarie 2013

in Alte știri

Postul TV care ne-a invitat e rău, pentru că vrea să-l alunge, de la cîrmă, pe reales, cu ajutorul exilaţilor din Franţa. Aceştia nu au altă suferinţă decît dorinţa bolnavă să ne stea pe cap 10 ani cu sania la Predeal şi locatar la Vila Dante. Au ştiut comuniştii să-şi facă legi de lux, din care trage foloase „nesimţite” şi alesul nostru încă din 1996. Am participat la turnarea unui film, împreună cu secretarul Asociaţiei, ca fost locatar al Fortului 13, începînd din 29 ianuarie 1952, în celula 13, prima pe stînga, în care am şi împlinit 21 de ani. La vîrsta de 33 de ani eram tot în Fortul 13, dar undeva în dreapta, nu mai ştiu exact numărul celulei. Mă cunoşteau comisarii, aşa că mă salutau cu simpatie. În ziua filmărilor era frig – se înregistrau cca. 6°C – şi nu ştiam ce să-mi pun pe cap. Cu pălărie în Jilava… rîd şi curcile. Am luat o şapcă de serviciu americană, însă acolo am băgat-o în geantă, să nu creadă cineva că sînt de la organizaţia de bază. Echipa a pătruns cu maşina înăuntru, chiar pînă la intrarea în celulă. Producătorul, un om fin, tînăr, a văzut că ne era frig şi ne-a invitat în maşină, unde era cald. Imediat s-au închegat nişte relaţii de cordialitate între mine, echipa tehnică şi aparatele de filmat. Înregistrarea a fost mai lungă de două ore, însă cei de la televiziune nu ne-au difuzat decît 10 minute, să ne vadă şi să ne audă oamenii de prin sate şi oraşe.

Prestaţia noastră a fost, fără exagerare, una profesionistă. De exemplu, am declarat că suferinţa noastră a ajutat ţara, însă am avut o surpriză, această replică nu s-a transmis. „Nu e în chestie”, cum spunea Titu Maiorescu. Dacă ar trebui să ştie cititorii ceva, ar fi faptul că am refuzat jurămîntul din 1975. Unii, cînd aud de aşa ceva, se fac că nu ştiu, alţii, mai parşivi, mi-au spus că momentul respectiv, din 1975, nu există pe Internet. Le-am răspuns că pe vremea aceea nu exista Internet la noi, adică acum 40 de ani. Dar nici nu o pot ţine ca gaia-maţu că am dreptate. (Îi îndemn pe cei care au nevoie de mai multe dovezi să caute). O altă persoană rău-voitoare m-a întrebat de ce sîntem chemaţi doar cîţiva dintre cei care am fost încarceraţi acolo. I-am răspuns şi acesteia că aşa vrea preşedintele Asociaţiei, care mi-a fost coleg de lagăr, plus că s-a cotrobăit prin dosarele noastre, cu ani în urmă, şi s-a constatat că sînt curate precum cristalul, ceea ce contează foarte mult.

La începutul anului 1990 aveam unul care „spărgea” tot, posturi TV, radio. Era chiar simpatic. Am aflat, după mult timp, că nici el nu mai avea ,,coloană vertebrală”. Ciuceanu mi-a spus că a primit numeroase telefoane de la telespectatori, care au reclamat faptul că pe micile ecrane apar doar nişte marionete nevinovate, obligate să recunoască faptul că nu au făcut nimic, doar s-au strîns laolaltă şi au plănuit o răsturnare a regimului.

Eu nu am făcut decît să declar că am oprit un tren şi i-am invitat pe comunişti să-şi pape carnetele de partid. Am auzit că a fost un asemenea caz. Ce sentiment de vinovăţie să am dacă ţara era ocupată de sovietici? Mi-am adus aminte de Xantipa, soţia lui Socrate. Aceasta l-a vizitat înainte să moară, toată lumea ştie despre paharul cu cucută, şi i-a spus: „Ai să mori nevinovat”. Socrate, atunci, a întrebat-o: „Ai vrea să mor vinovat?”. Iar femeia s-a pus pe un plîns amarnic. Altă lume, din alte vremuri. Eu, personal, nu am făcut nici un manifest. Au trecut ani mulţi, iar cînd s-a încercat dezhumarea celor ucişi de securişti, ţăranii s-au revoltat, spunînd că nu trebuie glorificaţi, că din cauza lor am avut de suferit. Române, nu din cauza ocupaţiei sovietice, nici a Securităţii, care s-a pus în serviciul unei puteri străine, nici din cauza gunoiului de secretar de partid local am avut noi de suferit, ci din pricina celor care, cu preţul vieţii, s-au jertfit pentru libertatea noastră! I-am făcut public numele lui Ciuceanu, deoarece m-a povăţuit să-mi reeditez cartea „O viaţă ratată”. Este adevărat că nu m-a sprijinit financiar, însă am avut, întotdeauna, uşa deschisă la dînsul. Secretara lui nu mă lăsa să intru la el în birou, deşi a văzut cum se purta cu mine. Odată, fiind numai noi doi, l-am întrebat pe acesta: „Fata asta ce e, locotenent major?”. Nu mi-a răspuns.

Trecînd în alt registru, îmi aduc aminte de ceea ce-i spunea un colonel de Securitate unui valoros coleg în anii ’80. Citez: „Orice-ar fi în România, nu va scăpa de controlul nostru!”. Şi, după cum vedeţi, se confirmă. La Sectorul 4, în 20 iunie 2012, PNŢ-ul avea 0,005% şi primarul comunist – 81%, iar în februarie 2013, în Teleorman, preşedintele Consiliului Judeţean afişa un scor de 81%, în timp ce primarul de la Slatina – 70%! Nu aş vrea să pară că îmi atribui nişte merite, înafară de acela de a nu fi fost pus în genunchi de un sistem ilegal şi criminal, adică de a nu-i jura credinţă lui Ceauşescu, în 1975, deşi, prin slugile lui, mi-a distribuit un apartament. Dar, reţineţi, s-a întîmplat exact aşa cum îi spunea ta-su lui Nicolae Steinhardt: „Dormi liniştit, nu ai nevoie de pastile. În caz că le-ai spus că te mai gîndeşti dacă să fii martor al acuzării, deja ai acceptat. Du-te chiar acum şi spune-le că nu vei fi un păcătos, că mergi la Jilava”.

Tatăl meu, ţăran analfabet – deci, pustiu de geme – s-a priceput, şi el, să-mi spună, în 1942, cînd am plecat la Colegiul Militar: „În viaţă, să nu furi, să nu minţi şi să nu pîrăşti!”. Sînt un credincios absolut. Eu am o interpretare sui-generis, că Dumnezeu l-a învăţat. Pentru mine, toate vin de la El.

Restul, chiar nu mai contează! Iar prietenul meu de cazne, dr. Traian Andreescu, fiu de oier înstărit din Vaideeni, Vîlcea, îmi scria, de la New York, în 1996: „Tanto nomini, nullum par ellogium”. Ŕ bon entendeur, salut?!

Ion Baurceanu

COMENTARII DE LA CITITORI