JOS ROBA, DOMNULE ROBU!

in Restituiri

În urmă cu mai bine de un deceniu, oraşul Turnu-Severin a fost zguduit de o scenă uluitoare: un tînăr bărbat a străbătut localitatea, de la un cap la altul, aşa cum l-a făcut mămica lui, adică în pielea goală. Nu era un nebun exhibiţionist, nu participa la vreun pariu bărbătesc după o noapte de chef. Pur şi simplu, soţia lui îl surprinsese în flagrant delict. În propria lor locuinţă. Locuitorii paşnicului oraş dunărean l-au confundat cu Scaraoţchi, aşa gol cum era. Roşu la faţă şi înspăimîntat parcă de o vedenie apocaliptică. Ulterior, s-a aflat cum au stat lucrurile, dar personajul tot n-a scăpat de ridicol – oameni înzestraţi cu simţul umorului, dar şi autoritari la casa lor, oltenaşii noştri înţelegeau că un bărbat poate fi fugărit de un alt bărbat, dar nicidecum de propria sa nevastă. Mai cu seamă cînd aceasta este o respectată doctoriţă, iar soţul ei adulter este nimeni altul decît procurorul-şef adjunct al Procuraturii Judeţene Mehedinţi, pe numele său GHEORGHE ROBU. Da, aţi citit bine, despre actualul procuror-general al României este vorba. Poate că nu ne-am fi ocupat astăzi de biografia domniei-sale, dacă o serie de sesizări telefonice şi scrise n-ar fi venit din toate colţurile ţării, mai ales în contextul ciudatului proces care a început la Bucureşti. Ne pare rău de dl. Robu, dar cînd eşti chemat să împarţi dreptatea, mai cu seamă într-un moment istoric cum traversează acum România, trebuie să fii mai curat ca lacrima. Nu este situaţia domniei-sale. Absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj, promoţia 1961, tînărul Gică a păşit în viaţa matură cu stîngul. Aşa după cum ne-au mărturisit foşti colegi de-ai lui, în perioada 1956 – 1957, cu ocazia evenimentelor sîngeroase din Ungaria, precum şi cu aceea a manifestărilor naţionaliste ale studenţilor maghiari din Cluj, se pare nu numai că a refuzat să ia atitudine, dar s-a exprimat chiar în favoarea ungurilor, fapt care nu i s-a iertat ani de zile, mai ales de către colegii săi ardeleni. La absolvirea facultăţii, a fost numit procuror la Procuratura fostului raion Calafat, al fostei regiuni Oltenia, unde s-a remarcat printr-o viaţă de dandy de Obor: chefuri scandaloase şi aventuri picante. Prin crîngurile şi pădurile din împrejurimi, vînătorile la care participa şi tînărul om al legii deveniseră un coşmar pentru bieţii ţărani colectivizaţi cu forţa, ca şi pentru… ciori! Pentru că cea mai sadică plăcere a procurorului era să împuşte nenorocitele zburătoare (oare ce părere ar avea despre aşa ceva generalii şi miniştrii pe care domnia-sa îi judecă astăzi pentru deţinerea armelor de foc?!).

În anul 1976, Direcţia de Cercetări Penale l-a cercetat, cu discreţie, pentru infracţiunea de luare de mită. Oricum, viaţa pe care o ducea tînărul om al legii era cu mult peste posibilităţile sale legale. Probabil datorită inteligenţei sale reale, ca şi a uşurinţei de a improviza şi a spune bancuri, procurorul-şef al Regiunii Oltenia, Filimon Ardeleanu, l-a promovat şef de raion şi, mai apoi, procuror-şef adjunct la Procuratura Judeţeană Mehedinţi. În această situaţie l-a lovit drezina adulteră a destinului şi a fost eroul acelei întîmplări desprinse parcă din Ilf şi Petrov, cînd a bătut recordurile la gonetă stabilite de Bikila Abebe şi Natalia Mărăşescu.

După o asemenea cursă cu obstacole, cînd se pare că lui Ceauşescu i-a încolţit ideea Daciadei, cursă presărată cu urările strămoşeşti ale chibiţilor de pe traseu („acuma, tovarăşe procuror, nu vă lăsaţi, ultima sută de metri“, precum şi „hai, nea Gică, fii bărbat, ce, te-a făcut pe dumneata o femeie?“), era normal să urmeze destituirea şi divorţul scandalos. A fost mutat disciplinar la Craiova, cetatea Banilor, ca simplu procuror. S-a căsătorit cu o ziaristă de la Televiziune, pe nume Anca Arion, profitînd imediat de situaţie şi aranjîndu-şi buletinul de Bucureşti. O fi dragostea principiul de bază al familiei socialiste, dar, vorba aia, actele vorbeşte! Credul cum l-a ştiut o lume întreagă, Filimon Ardeleanu l-a tras după el la Bucureşti, unde devenise, între timp, procuror general. În mai puţin de 3 luni, tînărul Gică a muşcat, însă, mîna care i-a dat cea mai dulce pîine. forţîndu-şi şi sabotîndu-şi binefăcătorul. „Dacă binele s-ar plăti cu bine, boul bătrîn n-ar muri de cuţit“ – zice un proverb turcesc. Sau, mă rog, pentru cine preferă, poate fi invocată şi zicala cu facerea de bine… Foştii colegi din acea perioadă afirmă că Gh. Robu susţinea nici mai mult, nici mai puţin că Ardeleanu n-ar fi capabil pentru o asemenea funcţie şi că mai potrivit ar fi chiar el. În felul lui, a contribuit şi el la căderea şefului suprem. În anul 1977, o dată cu ascensiunea vertiginoasă a lui Emil Bobu, la procuratura generală a venit staroste un fin al acestuia, Gh. Bobocea. Mai tînărul său tiz l-a şi copleşit cu atenţii, făcîndu-i o curte sufocantă, pînă ce a devenit omul său de casă şi confidentul indispensabil. Există martori care afirmă că la sugestiile acestui intrigant mai teribil ca Iago, procurorul-general a dispus măsuri de-a dreptul scandaloase pentru ideea de Justiţie. În luna iunie a anului 1978, în cadrul organizaţiei de partid nr. I, din Procuratura Generală, Bobocea a fost aspru criticat pentru măsurile abuzive pe care le luase. Nu mai puţin de 16 vorbitori au luat atitudine faţă de incompetenta şefului lor suprem – act de mare curaj pentru acea vreme, pentru că e bine de reamintit că demnitatea n-a apărut în România o dată cu aşa-zişii dizidenţi. Numai Gică-Contra s-a opus, luînd o poziţie diametral opusă, acuzîndu-i cu iresponsabilitate pe cei 16, pe motiv că ar fi duşmani de clasă, deoarece se pun de-a curmezişul… politicii partidului şi indicaţiilor tovarăşului Nicolae Ceauşescu privind munca organelor de procuratură“. Aşa cum stă bine unui om total lipsit de caracter, încă tînărul arivist s-a dus imediat acasă la şeful cu pricina şi i-a dat raportul, cu lux de amănunte şi înflorituri. Aici se cuvine să remarcăm o opinie generală a tuturor acelora cu care a lucrat în 3 decenii de procuratură: omul n-are nici un scrupul, calcă şi pe cadavre decedate, vorba lui I. Peltz, pentru a se muta din strapontină în loja de onoare a vieţii. Pe lîngă el, Dinu Măturică era un copil nevinovat.

Aşa că Bobocea (pe care nu-l ducea capul la Justiţie, dar la represalii grosolane era meşter) a declanşat imediat un fel de „Noapte a Sfîntului Bartolomeu“ împotriva tuturor acelora care au îndrăznit să-i conteste dreptul de feudal: telefoane, ameninţări, presiuni de tot felul, pe scurt, un întreg arsenal decupat, parcă, din filmul italian „Corupţie la Palatul de Justiţie“. Numai că noi nu eram în Italia, ci în România, şi cît ar fi fost Ceauşescu de despotic, tot nu-i convenea să patroneze asemenea scandaloase încălcări ale dreptului. O ultimă tentativă a lui Bobocea de a împînzi aparatul cu oameni de-ai săi (fostul ofiţer de Securitate Victor Popescu şi Gh. Robu, ca prim-adjunct şi, respectiv, adjunct) a eşuat. Motivele au fost multe şi variate: în primul rînd, acest Victor Popescu era dat afară din Securitate pentru că fratele său fusese şef de cuib, condamnat pentru activitate legionară. Iar regimul trecut, orice s-ar spune, nu s-a prea încurcat cu legionarii, şi-a ţinut rangul, nu ca unele partide şi instituţii de azi, pline pînă la refuz de toţi bătrînii gardişti şi de odraslele lor… În al doilea rînd, nume bun nu-i mergea nici lui Robu, care iritase mulţi tovarăşi pentru rapacitatea sa ieşită din comun, ca şi pentru lipsa celui mai elementar simţ al măsurii. În al treilea rînd, C.C. al P.C.R. a dispus o cercetare aprofundată la Procuratura Generală, efectuată de tovarăşii Mihăilă şi Chivulescu, sub conducerea lui Constantin Olteanu. Ancheta a stabilit că stilul de conducere al lui Bobocea nu este corespunzător şi creează prejudicii chiar partidului. În fine, în al patrulea rînd, pînă şi Bobu şi Postelnicu s-au săturat de abuzurile acestui Bobocea, aşa că l-au scos puţin cu capul pe fereastră, din goana trenului, cum a făcut Caragiale cu Bubico, şi i-au cam dat drumul. În 1979, Bobocea a fost destituit. Ca în cel mai prost film de groază, bineînţeles că primul care l-a înjurat – atît la figurat, cît şi la propriu – pe fostul său binefăcător a fost Robu. De-acum, stimaţi cititori, v-aţi cam dat seama cu ce Machiavelli avem de-a face. Revenind la tumultuoasa lui viaţă de familie, se cuvine să remarcăm că, după numeroase scandaluri şi bătăi ca-n „Şapte păcate“, tovarăşul procuror, zis Făt-Frumos Fiul Iepei, a divorţat şi de cea de-a doua nevastă. Imediat s-a căsătorit pentru a treia oară cu o profesoară, pe care a tratat-o umilitor. După numai un an de la punerea pirostriilor s-a încurcat cu o subalternă, care era procuror-şef adjunct la Sectorul 2. Persoana, deşi căsătorită, era foarte disponibilă, întreţinînd legături extraconjugale cu avocatul evreu Herescu, azi fugit din ţară, precum şi cu un fost şef de-al ei. Încurcate sînt căile Justiţiei noastre şi destul de murdare moravurile unor oameni meniţi să vegheze la aplicarea Legii şi la asanarea cetăţii! Oare cum judecau toţi aceştia, şi alţii ca ei, procesele de adulter, sau atribuirea copiilor după divorţurile oamenilor obişnuiţi, cînd ei înşişi o zbugheau după procese, ca Nae Girimea şi Miţa Baston, spre odăile promiscuităţii lor particulare? Fără prea multe discuţii, cei doi amorezi au divorţat, fiecare de suspinatul său şi, ajutaţi şi de procurorul general în funcţie, s-au cununat. Era cea de-a 4-a căsătorie a procurorului nostru. Prin misterioasele sale farmece de a se face util şi chiar agreabil, Robu a devenit, imediat, confidentul lui Nicolae Popovici. Serviabil, în stilul omul-preş, îndatoritor, plin de iniţiative, care mai de care mai strălucite, el a redactat toate telegramele de felicitare şi adeziune către secretarul general al partidului, toate cuvîntările lui Nicolae Popovici, precum şi numeroase materiale personale ale acestuia. Şi, cu toate acestea, procurorul-general (care ştiu că era om cinstit) nu l-a putut promova pentru a-i răsplăti serviciile, din pricina evidentei sale imoralităţi.

În anul 1985, cei doi carierişti nefericiţi, adică Robu şi Roaba sa, au dat lovitura: au cununat-o pe fiica secretosului colonel Raţiu (şeful Direcţiei I din Departamentul Securităţii Statului) cu procurorul Gh. Vlădica (fiul unui activist cu probleme de sport). Nuntă mare, ca-n basme, cu valuri de whisky şi stive de ţigări străine, cam ca acelea care aveau să i se reproşeze la proces lui Tudor Postelnicu, măcar că acesta, fiind bolnav, nici nu le consuma. Imediat după săvîrşirea acestei înrudiri, marele maestru al combinaţiilor, Robu, a început iar să ameninţe şi să tragă sforile. Era, însă, cît pe-aci să o încurce din nou, atunci cînd, în 1980, s-a îmbătat în aşa hal la Restaurantul Union, încît a pierdut cîteva dosare. Acestea au fost repede recuperate de cei de la Direcţia V (localul se află în fosta zonă Zero), dar scandalul tot a izbucnit, drept pentru care a fost nevoie de intervenţia protectorilor săi, în frunte cu socrul mic, Raţiu. Pentru o asemenea abatere gravă, orice contabil de CAP ar fi avut de suferit, numai acest play-boy descurcăreţ a trecut nepăsător mai departe. În paralel, între două beţii şi trei curviştine, între un denunţ şi o mică ciupeală de găinar, tovarăşul Robu visa, în secret, să fie nici mai mult, nici mai puţin decît scriitor. Frecventa cu asiduitate unele teatre, făcînd uz de relaţiile sale sus-puse, mergînd la cacealma, cum se zice în limbajul cartoforilor, asediind mai ales Teatrul Mic. Nu i s-a putut reţine nici o piesă, pentru simplul motiv că – vorba unui om de spirit – îşi pusese tot geniul intrigii în viaţă, aşa că nu i-a mai ajuns şi pentru dramaturgie. Vai de capul românilor care au trecut şi mai trec prin mîna unui asemenea şmecher veleitar, beţiv notoriu, afemeiat şi fără caracter! Şi iată Ziua Z, ziua cea mare, ziua în care ce n-a reuşit sub oblăduirea PCR avea să reuşească sub oblăduirea FSN, mai exact a altui escroc, Dumitru Mazilu. În ziua de 24 decembrie 1989, după ce şi-a făcut o cafea tare şi s-a rugat de protectorul pungaşilor să-i ţină de şase, tovarăşul Robu a devenit, subit, domnul Robu, aidoma celebrelor personaje Dr. Jekill şi Mr. Hyde, s-a dus hotărît la serviciu şi a redactat o telegramă de adeziune în numele Procuraturii şi încă una, de-a dreptul patetică, în numele său. Pentru că suferise enorm omul din cauza dictaturii: Ceauşescu, în nebunia lui, nu l-a lăsat să se mai însoare de vreo paişpe ori, nici măcar să alerge gol-puşcă pînă la staţiunea 2 Mai, unde nudismul e în floare, şi nici chiar să ia mită de la banditul Săvoiu, cel care, prin 1976, fusese prins cu vreo 15 kg de aur, 26 haine de blană naturală, alte averi incredibile şi care, strîns cu uşa în arest, a depus mărturie despre necinstea procurorului care îl anchetase… Aşadar, uşurinţa lui de a scrie scenarii de teatru stupide a intrat acum în acţiune, a redactat cele două telegrame, s-a simţit brusc îmboldit de o misiune istorică şi s-a năpustit spre televiziune. Păi, dacă vă amintiţi, cine nu s-a dus atunci la televiziune?! După ce a fost sigur că telegramele s-au dat pe post, s-a transformat, pur şi simplu, în fiară, s-a dus la biroul fostului său protector, Nicolae Popovici, secondat de doi gealaţi cam de aceeaşi teapă eu el, şi a lipit poza lui Ceauşescu pe uşă, după care l-a somat pe bietul om, destul de şocat, să părăsească sediul. Începea Era Ticăloşilor, vorba lui Marin Preda. Şeful, însă, s-a dezmeticit, şi-a dat seama că nu poate lăsa un sector atît de important cum e Procuratura Generală pe mîna unui impostor, s-a opus ultimatumului adresat, aşa că Robu a format rapid un Consiliu FSN (care era la modă, ah, ce vremuri!) şi în numele acestuia s-a dus la omul zilei, Danton de Dîmboviţa, adică Dumitru Mazilu, cerînd destituirea procurorului general. Acesta a acceptat şi l-a numit în funcţia respectivă pe Robu. Vedeţi ce simplu se fac şi se desfac destine în vreme de Revoluţie? L-ar fi mîncat de viu dl. Robu şi pe dl. Mazilu, de bună seamă, cu o cruzime tipică mamelucilor, aşa cum a făcut cu toţi binefăcătorii săi, dar n-a mai apucat, dat fiind faptul că acesta a izbutit să se mănînce singur şi să se compromită în asemenea hal, încît poate fi mulţumit că a scăpat numai cu demisia. Aflînd vestea căderii premature a lui Mazilu, Robu a făcut o criză de furie, azvîrlind toate hîrtiile de pe birou. Chiar aşa: cine îl va mai ţine în braţe? Nu tu Ardeleanu, nu tu Bobocea. nu tu Popovici, ca să enumăr numai cîţiva dintre stăpînii unde a fost arendaş, ca pe urmă să-i lase în sapă de lemn. Şi încă n-ar fi acesta cel mai grav lucru. Dar ce ne facem cu apetitul acestui om al Legii pentru corupţie? În Roma antică erau numiţi senatori oamenii foarte bogaţi, tocmai pentru a nu exista tentaţia venalităţii. Nu este acesta cazul vîrcolacului nostru, care, după afacerea Slăvoiu, a mai dat prilejul să se discute pe tema aceasta, deşi un om al Legii ar trebui să se situeze mai presus de orice bănuială. Este vorba despre „afecerea celor 5.000 de dolari“. Gurile rele afirmă, pe la colţuri, că în urmă cu cîteva luni, dl. procuror general ar fi primit, prin mijlocirea unui alt plezirist, care a ajuns şi ăsta pe prima scenă politică a României, actorul Ion Caramitru (amic intim de beţii picante) suma pomenită mai sus. Într-un articol publicat în „Viitorul“ se face aluzie la cel care a oferit aceşti bani, dar nu este vorba de ruda sa, colonelul Raţiu, ci chiar de… Ion Raţiu! Ce interes politic ar fi avut fostul candidat la Preşedinţia României să ofere o asemenea sumă importantă celui mai înalt magistrat al României? Cert este că doamna Robu, adică cea de-a IV-a doamnă Robu, a călătorit cu aceşti bani pînă în Germania Federală. Pretextul a fost găsit: un consult la rinichi, după o operaţie efectuată în urmă cu 5 ani de profesorul Eugen Proca, deşi medicii români în evidenţa cărora se afla au declarat că era complet vindecată. Un lucru e cert: soţia procurorului general a luat legătura cu avocatul Herescu, fostul ei prieten şi tovarăş de nebunii, dar numai indiferenţa acestuia a determinat-o să se întoarcă, totuşi, acasă. Între timp, Robu a înarmat mîna unui fost coleg de-al său, procurorul Dan Mirescu, să-i facă arşice în presă pe dl. Theodor Vasiliu – era orbit de furie pentru că acesta din urmă l-a pus la punct, sfătuindu-l să nu uite de unde a plecat şi să-şi măsoare lungul nasului roşu. Fireşte, atacul împotriva lui T.V. nu s-a făcut gratuit. Robu i-a făgăduit lui Mirescu o avansare. Urzeala tot mai jenantă şi diabolică a acestor oameni meniţi să apere legea a atins apogeul în momentul în care lacomul Mirescu a devenit agentul electoral al trădătorului de ţară Mărculescu, individ plătit de „Europa Liberă“ şi membru marcant al Grupului pentru Dialog Social, care era susţinut de forţele politice de dreapta pentru funcţia de preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie. De altfel, această ambiţie cu periculoase substraturi politice a fost exprimată destul de străveziu de către acesta într-o cuvîntare ţinută în Piaţa Universităţii. Operaţiunea a luat amploare. Robu a susţinut din umbră tragerea sforilor, aşa că Mirescu, împreună cu unul Manea (procuror-şef adjunct la Capitală, prieten cu Robu) au dezlănţuit o veritabilă campanie prin birourile Procuraturii, de strîngere a peste 250 de semnături de susţinere. Şi noi dormeam pe noi. Uite cu ce se ocupau oamenii legii! Implicarea total abuzivă a lui Robu în această afacere se va vedea şi din următoarea chestiune: a declarat recurs extraordinar în favoarea lui Mărculescu, privind condamnarea pentru trădare de ţară în 1980, susţinînd că este nevinovat. Era, oare, de competenţa lui aşa ceva? Numai că socoteala

de-acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg: atacul lui Mirescu contra lui Vasiliu a stîrnit o reacţie generală negativă, deci Robu a fost nevoit să-l abandoneze pe killer-ul său şi, evident, să nu-l mai avanseze. Şi-a găsit, însă, naşul cu acest Mirescu, care l-a atacat instantaneu, tot în „Viitorul“, atît personal, cît şi prin şeful publicaţiei, Gelu Netea. În mod paradoxal, Robu a fost în mai multe rînduri susţinut de „România Liberă“ – un redactor de acolo, ortac de beţii cu dl. procuror general, dar şi coleg de an şi amant al consoartei lui (lume bună, nu-i aşa?) a scris favorabil despre el, într-o vreme în care ziarul cu pricina revărsa numai venin împotriva întregii societăţi româneşti. În rubrici de genul „Cine eşti dumneata, domnule cutare?“. Interesant de observat că însuşi creatorul acestei rubrici inchizitoriale, P.M. Băcanu, este de partea lui Robu, din cel puţin două motive: pentru că aşa trebuie, aşa s-a primit ordin de undeva, din afară, şi pentru că magistratul păstrează dosarul acestuia în fişetul său, aşteptînd momentul favorabil să declare recurs extraordinar şi să-l achite. Într-adevăr, numai un grangure mare îl poate spăla pe P.M.B. de acuzaţia de speculă cu maşini, absolvindu-l de plata a cca. 200.000 de lei, la care fusese obligat în cursul procesului amintit. Aşa că vedeţi că nimic nu-i întîmplător?! Haideţi să vă mai oferim un paradox: Robu n-a fost atacat niciodată nominal de ziarul ţărăniştilor, „Dreptatea“, deşi motive ar fi fost, mai cu seamă în campania dezlănţuită cu privire la seriile succesive de arestări din ultimele două luni. Totodată, apare ca extrem de stranie atitudinea lui în cazul lui Marian Munteanu – faptele care i se impută acestuia (articolele 321 şi 324 din Codul Penal) se urmăresc şi se judecă, în proporţie de 90%, conform procedurii de urgenţă, care nu poate depăşi 5 zile de la constatare. Aici nu există o a treia cale: ori nu sînt probe şi-i dai omului drumul, ori sînt probe, şi-l condamni fără discuţie. Cine din cadrul Justiţiei noastre post-

revoluţionare are interesul ca acest anonim să devină un fel de Che Guevarra? Alte semne de întrebare referitoare la modul în care Robu înţelege să-şi bată joc de ţară au fost generate de evenimentele din Ardeal – absolut nici o măsură nu a fost luată de către el pentru tragerea la răspundere a ungurilor vinovaţi, în schimb, la Cugir, arestează şi trimite în judecată ofiţeri români de Securitate, care au singura vină că au scăpat de la un oribil linşaj, iar la Sf. Gheorghe, cînd aceleaşi hoarde asiatice au ucis, în mod bestial, alţi ofiţeri români, dl. Robu nu a dispus nici măcar un simulacru de proces. Aceeaşi pasivitate revoltătoare o are şi faţă de ungurii vinovaţi de crimele de la Tg. Mureş – bine, în schimb, că în fragilitatea minţii sale, obişnuită cu romane de cinşpe lei, inventează terorişti pe care nu-i vede nimeni! Omul nu e normal, asta e clar, dar de ce pe spinarea acestei ţări, care a suferit şi aşa destul? Alte aspecte ale activităţilor sale dubioase privesc modul în care a promovat în funcţii importante diferite elemente care, în mod logic, ar fi trebuit să zacă la zdup. Astfel, sub pretextul că schimbă cadrele de conducere compromise politic în vechiul regim, a adus, printre alţii, în fruntea bucatelor pe un anume Hăineală. Neîndoielnic, Bucureştii sînt singurul oraş din lume al cărui procuror-şef este un infractor de drept comun, acest Hăineală fiind una şi aceeaşi persoană cu cel despre care întreaga Justiţie românească ştie că a fost destituit, nu demult, pentru trafic de aur şi bănuială de corupţie. Fireşte, n-a fost nici primul, nici ultimul caz de borfaş care s-a prezentat apoi ca dizident politic – însuşi Robu a susţinut public că protejatul său fusese destituit la vremea respectivă pentru că l-ar fi înjurat pe un ilustru şef de la partid. Un alt promovat este pîrîtul Ucă, scos, în urmă cu ceva vreme, din funcţia de conducere de la Sibiu pentru că primise drept mită de la un neamţ plecat din ţară un video şi o combină muzicală – se bănuieşte că toate acestea i-au picat pentru că, înainte de a emigra, neamţul era implicat într-un dosar scandalos, dar Ucă l-a clasat cu subtilitate, muşamalizînd totul. Fireşte, tot în cîrca lui Nicu Ceauşescu s-a pus, după Revoluţie, şi această demitere, cum că Ucă l-ar fi sfidat, iar fiul dictatorului l-ar fi pedepsit necruţător… Şi alte gogoşi din astea. Cu asemenea indivizi corupţi şi mincinoşi, ajungi să crezi că Ceauşescu a fost ca regele Solomon şi că Justiţia lui era o mare realizare a umanităţii, faţă de mascarada penibilă pe care o trăim acum.

Acestea sînt, în linii mari, datele biografice mai vechi şi mai noi ale domnului Gh. Robu. Un astfel de produs uman este, trebuie să o recunoaşteţi, o frînă în lupta României pentru a deveni un stat de drept. Personajul are metehane balcanice, e robul pîntecelor, nu e cinstit şi arată clar că e pus pe căpătuială şi răzbunări. Poate că în asemenea numiri n-ar strica şi o expertiză psihiatrică. În aceste condiţii, ştiindu-se furia lui animalică faţă de Securitate, ca şi umilinţele la care a mai fost supus pe vremea cînd făcea anticameră pe la diverşi demnitari, este îndoielnic că el va aplica legea în procesele acestora. Destinele atîtor şi atîtor oameni, dintre care unii sînt vinovaţi, într-adevăr, dar alţii nu au absolut nici o vină – se află în mîna, ca o greblă rapace şi pedepsitoare, a unui individ care, în condiţii normale, ar fi trebuit să stea alături de ei. Acum, colac peste pupăză, aflu că a fost reînvestit în înalta funcţie de procuror general al României. Nu mă impresionează cîtuşi de puţin, deşi mi se pare cea mai mare greşeală comisă în România de la începutul anului pînă acum. Sau poate că e vorba despre o glumă, dar ar fi trebuit să fim preveniţi. Este limpede că dl. Robu nu are nici calitatea morală, nici dreptul elementar de a fi nu numai procuror general, dar chiar şi grefier într-un proces dintre, să zicem, ICAB şi Hingheri. Dacă România nu ar fi fost un stat civilizat, ci o adunătură de triburi din jungla africană, Baluba sau Ciulanga-Balanga, poate că lucrurile ar fi trecut neobservate. Dar România are mari şi nobile tradiţii juridice. Prin urmare, nu ne este indiferent ce se întîmplă cu reputaţia internaţională a Justiţiei româneşti. Nici cu vieţile atîtor şi atîtor oameni, despre care am aflat că suportă, în temniţă, un regim de exterminare. A-i acuza pe aceştia de un genocid nedovedit, dar a practica împotriva lor un genocid real şi vizibil, aşa ceva numai din mintea turmentată de ură şi de alcool a lui Robu şi a altora de teapa lui putea să iasă. Cine are interes să arate că, timp de 25 de ani, România a fost condusă de nişte criminali, cunoscut fiind adevărul că un popor îşi are conducătorii pe care îi merită? Jos Roba, domnule Robu! Majoritatea colegilor dumitale sînt hotărîţi să îşi dea demisia, sau să se mute în altă parte, dacă vei mai fi menţinut în funcţie. România nu-i cîrciuma Union, să-ţi pierzi dosarele, nici şuşeaua oltenească pe care alergai fără frunză de viţă, ca să scapi de păruiala nevestei înşelate. Degeaba afişezi o glazură de distincţie şi emiţi o voce argăsită de Kent şi whisky, degeaba îţi construieşti o imagine de personalitate europeană, care nu mai ştie cum să stingă blitzurile ziariştilor – ai fost şi ai rămas un neica-nimeni, ros de ulceraţia parvenitismului şi a vanităţii. Ai bunul-simţ şi retrage-te la timp, ai făcut, totuşi, destul rău pînă acum. În această ţară nu poţi împărţi Dreptatea, sau, cel mult, dacă te încăpăţînezi, poţi să împarţi doar ziarul cu acelaşi nume. Ca orice dramaturg ratat, dumneata ai încurcat piesele: nu faci parte din „Hamlet“, ci din „D-ale Carnavalului“. Şi aşa după cum avocaţii l-au recuzat pe judecătorul Nistor, tot astfel te recuză şi pe dumneata opinia publică. Prea ţi-ai bătut joc de menirea sfîntă a magistratului şi ţara e sătulă de aventurieri. Închide-mă şi pe mine, dacă-ţi dă mîna…

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 27 iulie 1990)

COMENTARII DE LA CITITORI