Judeţele României

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Numele judeţelor româneşti au avut o deosebită importanţă în viaţa strămoşilor noştri, în Evul Mediu. Astăzi, o mare parte dintre aceste nume nu mai au nici un înţeles în limba română. Ce semnifică, de pildă, Dolj, Gorj, Ilfov, Ialomiţa, Putna sau Suceava? Ce înţeles au numele Teleorman, Vlaşca, Lăpuşna? Dar Tîrnava, Tutova, Sighişoara şi Hunedoara? Cuvinte fără sens în limba de azi, dar foarte limpezi dacă le cunoaştem etimologia. Multe dintre numele judeţelor româneşti au o veche origine slavă. Denumirea lor aparţine năvălitorilor slavi, care au fost impresionaţi de aspectele fizice ale florei şi faunei din anumite regiuni. Ilfov vine din cuvîntul elhov (aşa i s-a spus judeţului în vremea veche), care înseamnă, în slavonă, ariniş, adică locul unde cresc arinii. Mulţimea arinilor din luncile rîurilor ce străbat această regiune a atras atenţia năvălitorilor slavi şi a determinat numele locului. Dîmboviţa înseamnă Rîul stejarilor, rîul care trece prin întinse păduri de stejar; în slavonă, la stejar se spune dămb; de aici vine şi numele Dîmbovnicului, denumire dată, mai apoi, judeţului de astăzi. Tutova are înţelesul de „ţara sau ţinutul murelor”, iar Tîrnava – „ţinutul spinilor”. Ungurii au tradus în limba lor această veche denumire slavo-română, spunîndu-i Kükülö. Un înţeles asemănător are şi numele judeţului Lăpuşna, căruia i se mai spunea, în Secolul al XV-lea, şi Lopuşna. Cuvîntul lopuş, în slava veche, înseamnă „scai”, scaiete, brustur; frecvenţa acestei plante i-a impresionat pe locuitorii slavi, care s-au aşezat aici şi au ales numele ţinutului. Tot în strînsă legătură cu aspectul vegetaţiei este şi numele Teleormanului, care nu are, însă, origine slavă, ci se datorează popoarelor turceşti, acestea, odinioară, stăpînind ţinuturile noastre.

În limba pecenegă, sau cumană, Teleorman însemna „pădure mare”, „pădure nebună”, fiind dovada codrilor uriaşi care acopereau regiunea respectivă. Tot aşa se explică şi denumirea de Deliorman, din Cadrilater, care a fost dată nu de pecenegi, sau de cumani, ci de turcii mai noi, de turcii osmanlîi. La alte judeţe, numele nu are legătură cu flora, ci cu fauna. Vîlcea reprezintă, în limba slavă, după spusele filologilor, „ţinutul lupilor”, vîlc însemnînd lup, de aici şi numele localităţii Vîlcov, de la Gurile Dunării. Soroca înseamnă, în rusă, coţofană. Această etimologie e mult mai probabilă decît aceea din care derivă numele judeţului, cuvîntul „sorok”, adică 40. Tot de origine slavă sînt şi numele celor două judeţe, Dolj şi Gorj. Ele nu se datorează, însă, vechilor locuitori slavi, ci sînt mult mai noi, fiind date de Cancelaria Domnească, în Secolul al XV-lea. Gorj înseamnă „Jiul de Sus”, iar Dolj – „Jiul de Jos”. La început, denumirile acestor judeţe nu se scriau ca în zilele noastre, ci „Gorjil” şi „Doljil”, adică numele Jiului, în slavonă „Jil”, plus cele două particule „gor” şi dol”, care înseamnă „de sus” şi „de jos”, sau „de la munte” şi „de la cîmpie”. Cînd în Cancelaria Domnească s-a întrebuinţat, mai tîrziu, limba română, numele celor două judeţe s-au scris astfel: Gorjii şi Doljii, de unde au rezultat formele prescurtate de azi, Gorj şi Dolj. Deosebit de important este şi numele judeţului Vlaşca. El înseamnă, în slavonă, ,,Ţara Vlahilor”, adică a românilor. Cînd au venit năvălitorii slavi, în Secolul al VI-lea, au găsit în această regiune de şes, acoperită de păduri, o populaţie numeroasă vlahă, ceea ce a condus la numele localităţii. Această constatare ne duce cu gîndul că nu numai munţii, dar şi şesul, acolo unde era acoperit de păduri, i-a adăpostit pe înaintaşii noştri. Este exclus să avem de-a face cu o denumire de cancelarie, cum a fost cazul Doljului şi Gorjului, pentru simplul motiv că, după întemeierea Ţării Româneşti, ţara întreagă fiind vlahă, n-avea nici un sens să se dea numirea de Vlaşca numai unui singur judeţ. Denumirea aceasta este şi un răspuns pentru cei care contestă continuitatea Poporului Român la Nordul Dunării, după retragerea legiunilor din Dacia. Iată cum cercetarea etimologică a numelor de judeţe româneşti ne ajută să înţelegem misteriosul Ev Mediu românesc.

Constatăm că, atunci cînd cercetăm hotarele vechilor noastre judeţe, este uşor să ne închipuim că acestea au variat, că suprafaţa diferitelor judeţe, ţinuturi, sau comitate a suferit modificări. Judeţul Mehedinţi, de pildă, în Secolul al XVII-lea, avea o întindere mult mai mare decît cea de azi, înglobînd în el o bună parte din actualul Dolj şi ajungînd chiar pînă la Jiu. Ceea ce trebuie subliniat, însă, este faptul că pentru judeţele din Moldova, Prutul n-a constituit un hotar administrativ. Judeţul Iaşi se întindea peste acest rîu, mai bine de jumătate din suprafaţa lui aflîndu-se dincolo de el. Judeţul Fălciu, de asemenea, era tăiat în două de Prut, hotarul răsăritean trecînd de obîrşia Ialpugului. În schimb, Lapuşna trecea şi dincoace, pe malul drept, cuprinzînd o bună bucată de loc, începînd din susul Jijiei pînă la Miazăzi de Stănileşti, în vecinătatea judeţului Vaslui. Dacă trecem la judeţele din partea muntelui, constatăm acelaşi lucru. Hotarul dinspre Ardeal trecea dincolo de vechea graniţă din 1916, urmînd cumpăna apelor şi cuprinzînd porţiuni din actualele judeţe ardelene. În harta lui Dimitrie Cantemir, din 1716, izvorul Trotuşului şi cel al Oituzului cad pe teritoriul moldovenesc, pe cînd înainte de Războiul pentru întregirea Neamului figurau în Ardeal. Deplasarea spre Răsărit a hotarului Moldovei a avut loc în Secolul al XVIII-lea, printr-o împingere sistematică a semnelor de delimitare, a pajurelor austriece, răpindu-se Moldovei un teritoriu evaluat chiar de cotropitori ca fiind echivalent cu suprafaţa a două judeţe. La fel era şi în Ţara Românească. Judeţul Prahova trecea şi dincolo de actualul Predeal, pe Valea Timişului, după cum judeţul Gorj cuprindea, în partea de Miazănoapte, în dreptul Pasului Vîlcan, o fîşie de pămînt lată cît ai merge cam trei sferturi de ceas călare. Nici Prutul, nici Carpaţii n-au format, în trecut, un hotar administrativ. Cu atît mai puţin se cuvine să-l formeze astăzi. Aceasta este o concluzie de care va trebui să se ţină seamă cu prilejul viitoarei legi administrative.

(Conferinţă ţinută la Radio,

în ziua de 13 noiembrie 1935)

* * *

Tîrguri şi oraşe româneşti dispărute

Aşezările omeneşti – cătune şi sate, tîrguri şi oraşe – au o viaţă a lor proprie, legi de dezvoltare proprii. Ele se nasc, înfloresc, îmbătrînesc şi mor, asemenea fiinţelor. Din cîteva colibe, pe o insulă de fluviu, din cîteva bordeie, într-o poiană de codru, din cîteva corturi, la o margine de păşune, cresc, cu timpul, oraşe imense, cu nenumăraţi locuitori. Odinioară, pe locul unde se înălţau palate uriaşe se întîlneau şi negustori veniţi din toate colţurile lumii, se schimbau bogăţii, era cîntec şi bucurie, fremăta, într-un cuvînt, viaţa, iar azi e o linişte de pustiu. Coloane singuratice ca la Persepolis, în Iran, ruine pierdute în mijlocul pădurii ca la Angkor, în Indochina, temple părăginite, cu terase suprapuse şi sculpturi stranii ca în Mexic şi Yucatan, acestea sînt astăzi singurele urme ale unor aşezări înfloritoare, capitale de împărăţii dispărute. Mai aproape de noi, cine n-a auzit vorbindu-se de Herculanum şi Pompei, cele două oraşe de la poalele Vezuviului, pe care lava şi cenuşa vulcanului le-au acoperit aproape acum 1900 de ani? Ies la iveală astăzi, prin săpăturile pline de grijă ale învăţaţilor, templele şi străzile, palatele şi casele cu podoabele lor de atunci, cu mozaicurile şi picturile, cu inscripţiile de tot felul – chiar şi electorale – săpate, sau scrijelite pe pereţi. Şi aceste mărturii vorbesc mai elocvent decît povestirile analelor, ne arată mai exact decît actele oficiale ce a fost viaţa orăşenilor de odinioară. Dar nu-i nevoie să trecem peste hotare ca să întîlnim asemenea urme ale trecutului. În cuprinsul ţării, numeroase sînt locurile unde altădată se ridicau tîrguri şi oraşe înfloritoare, iar astăzi cîntă cucuvelele în cîte-o ruină singuratică de biserică. Le găsim pe ţărmul Mării, de-alungul Dunării, în Muntenia, în Moldova şi în Ardeal. Cele mai vechi aşezări orăşeneşti de la noi au fost în Dobrogea, întemeiate de coloniştii greci în Secolele VII şi VI î.Chr. De la Ecrene şi pînă la Cetatea Albă erau înşirate cetăţi strălucite, cu ziduri

puternice, lucind albe în lumina soarelui. Dionysopolis, Bizone, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, tot atîtea nume istorice, tot atîtea aşezări, ale căror urme dăinuiesc la ţărmul Mării. Deasupra unora dintre ele se află astăzi următoarele aşezări moderne: Balcic, Mangalia, Constanţa, Cetatea Albă. Bizone – unde este azi Portul Cavarna, la stînca Ciragan – a dispărut încă înainte de Christos. Un cutremur puternic a ruinat oraşul şi a cufundat o parte a lui sub valurile Mării. Histria, spre Nord de Tomis (Constanţa), a dăinuit pînă tîrziu, în epoca byzantină, prin Secolul al VII-lea, din ce în ce mai săracă, din ce în ce mai puţin populată, pînă cînd, nemaiputînd fi apărată, a fost părăsită cu totul. Praful adus de vînturile aprige ale Dobrogei s-a aşezat peste oraşul mort, pînă cînd l-a acoperit în întregime, formînd o ridicătură înaltă, în unele locuri, de 7-8 metri de la faţa pămîntului. Ziduri, case, temple, totul dispăruse. Creşteau deasupra florile şi buruienile stepei. Multă vreme, istoricii n-au mai ştiut unde fusese vechea cetate. Cu cîţiva ani înainte de război, regretatul Vasile Pîrvan a descoperit Histria şi a început săpăturile. Treptat-treptat, au ieşit la iveală ziduri puternice, din blocuri dreptunghiulare de piatră, străzi înguste, în lespezile cărora şinele căruţelor au tăiat dîre adînci, termele cu mozaicuri, pavaje de marmură cu instalaţie de aer cald – un strămoş al caloriferului de astăzi -, case şi pietre cu inscripţii funerare, sau de mulţumire către divinităţi. Un Pompei românesc, foarte interesant, pe care puţini îl bănuiesc, dar şi mai puţini l-au vizitat. Tot în Dobrogea a înflorit, în veacul de mijloc, o altă aşezare însemnată, aceea a Vicinei. Nu se ştie unde a fost situat acest oraş, într-atît de completă este dispariţia lui. Unii învăţaţi îl aşează pe lîngă Măcin, alţii la Răsărit de Tulcea, la Mahmudia, pe Braţul Sf. Gheorghe. Este posibil să fi fost în acest ultim loc, sau spre capătul braţului, în regiunea Dunavăţului şi a marilor lacuri. Fotografiile aeriene permit, azi, recunoaşterea fostei aşezări, care se înfăţişează sub forma unei ridicături de pămînt, aşa cum apărea Histria înainte de începerea săpăturilor. Se cunoaşte numai că era un port însemnat la Dunăre. Corăbii byzantine şi genoveze veneau aici cu mărfuri de tot felul şi încărcau, în schimb, produsele noastre. Într-o lună şi jumătate, de la 1 iulie pînă la 16 august 1281, s-au încheiat, la Genova, 27 de contracte de expediţie de mărfuri cu destinaţia Vicina, în valoare de 3.241 de hiperperi, o sumă considerabilă, dat fiind faptul că hiperperul era moneda de aur cea mai mare din părţile răsăritene. Exista în aceste locuri, în prima jumătate a Secolului al XIV-lea, o mitropolie ortodoxă. Este interesant de ştiut că cel dintîi mitropolit al Munteniei, Iachint, a fost strămutat pe vremea lui Nicolae Alexandru, tatăl lui Vlaicu Vodă, de la Vicina la Curtea de Argeş. Exista şi o mînăstire catolică, de franciscani. În hărţile vremii, în aşa-zisele portulane, Vicina figurează ca un oraş însemnat, un port de seamă, cu trafic mare şi locuitori mulţi. Îndată după strămutarea mitropolitului a început decadenţa. Luptele dintre tătari şi puterile creştine ale Europei Centrale au tulburat şi au întrerupt relaţiile comerciale, negustorii îndreptîndu-se spre alte porturi. În sfîrşit, cucerirea turcească îi dă ultima lovitură: Vicina îşi pierde, cu totul, însemnătatea. Pomenită de cîteva ori, între 1442 şi 1465, în socotelile puternicei colonii genoveze de la Caffa, din Crimeea, ea nu va mai fi, în secolele următoare, decît o amintire. O soartă asemănătoare a avut şi aşezarea dunăreană de la vărsarea Ialomiţei. Era aici, în acest capăt de Bărăgan, în Secolul al XV-lea, un oraş vestit pentru comerţul cu lînă, fiind şi un vad bun pe unde treceau, în Dobrogea, numeroase turme de oi şi cirezi de vite albe. O lume întreagă de negustori, pescari şi plugari îşi agonisea traiul aici. Oraşul era cîrmuit de un judeţ, adică de un primar – în Moldova i s-ar fi spus şoltuz – şi de 12 pîrgari, sau consilieri comunali. În această aşezare orăşenească de la gura Ialomiţei a trăit Teodora, mama lui Mihai Viteazul. Domnul însuşi, în vremea tinereţii lui, pe cînd era boier, a făcut negoţ aici. Oraşul a rezistat tuturor luptelor, năvălirilor şi prădăciunilor pînă în Secolul al XVIII-lea. În acest timp, din cauza necontenitelor războaie dintre ruşi şi turci, purtate chiar pe acolo, el s-a pustiit şi a fost părăsit. Astăzi, doar un cîmp întins de ruine lîngă satul Piua-Petrii indică locul unde el se ridica înfloritor, cu sute de ani în urmă. Să nu ne închipuim, însă, că numai Vicina şi oraşul de la gura Ialomiţei au avut un asemenea sfîrşit. O sumedenie de tîrguri şi oraşe, pe întreg pămîntul românesc, au isprăvit la fel. Lîngă Mînăstirea Tismana era, în Secolul al XV-lea, un oraş. În 1491, voievodul Vlad Călugărul le-a poruncit tuturor celor care aveau moşii de la alte mînăstiri „să se strîngă la oraş la Tismana, înaintea cinstiţilor bani ai domniei sale”. Astăzi n-a mai rămas nici o urmă din aşezarea orăşenească de altădată. Spre Sud-Est de Tîrgu-Jiu se afla Tîrgul Gilortului, pe apa cu acelaşi nume. Într-un document de la Gavril Moghilă, care datează din ianuarie 1619, este descris ca un simplu sat, cu nume caracteristic: „satul Tîrgul Gilortului”. Nu e singurul caz al unei asemenea evoluţii regresive. Şi alte oraşe şi tîrguri prospere, reşedinţe domneşti chiar, sînt azi sate umile, sau cătune. Tîrgşorul, la Miazăzi de Ploieşti, a cunoscut o epocă de splendoare în Secolul al XV-lea. Cu tot caracterul diminutiv al numelui, era un tîrg însemnat, cu mulţi locuitori, cu prăvălii numeroase. Lui Basarab cel Bătrîn îi plăcea să locuiască mai mult aici decît în celelalte curţi domneşti, iar Vlad Ţepeş a zidit la Tîrgşor o biserică, în anul 1461. Pisania ei, frumos sculptată, am descoperit-o după război. Tradiţia locală vorbeşte de 7 mînăstiri – noi zicem mai curînd biserici, care ar fi fost, pe vremuri, aici. Se mai văd şi astăzi ruinele a 3 dintre aceste lăcaşuri de cult. Aproape de Tîrgşor se afla Gherghiţa, oraş întemeiat, al cărui consiliu comunal – judeţul şi pîrgarii – se judeca pentru moşie, pe la 1560, cu satul Meleştii. Cîştigînd procesul, domnul le-a dat orăşenilor moşia dimprejurul oraşului, pentru că a fost ,,bătrînă şi dreaptă moşie” a lor. Nu ştim sigur unde era aşezat Tîrgul Săcuienilor, poate la Bucov. În 1431, el este pomenit printre aşezările orăşeneşti şi punctele de vamă cărora domnul le comunicase reînnoirea privilegiului comercial al braşovenilor. Astăzi, şi Tîrgşorul, şi Gherghiţa, şi Bucovul – în ipoteza că aici au fost Săcuienii – sînt simple sate. În schimb, s-au ridicat Ploieştii, care pe vremea lui Mihai Viteazul era un sat de moşneni. Acelaşi dublu fenomen s-a petrecut şi în ţinutul Putnei, aproape de hotarul cu Muntenia. Pe vremea lui Ştefan cel Mare, aici era un tîrg, numit Tîrgul Putnei, situat pe apa cu acelaşi nume, unde negustorii care treceau cu mărfuri spre Milcov trebuiau să plătească vamă. O sută de ani după aceea, aşezarea a dispărut, documentul din 16 aprilie 1559, de la Alexandru Lăpuşneanu, vorbindu-ne despre ,,o jumătate de sat din partea de sus spre Putna, unde a fost Tîrgul Putnei”. Este vorba despre satul numit, în zilele noastre, Boloteştii. O parte din moşia acestuia încă păstrează numele de „hotarul tîrgoveţ”. S-au ridicat, în schimb, Focşanii, pomeniţi, pentru prima oară, cu prilejul unei lupte a lui Ioan Vodă cel Viteaz, zis cel Cumplit, în 1574. Tot aşa a decăzut şi a dispărut Tîrgul Trotuşului, în favoarea Tîrgului Ocna. Tîrgul Şcheia, din ţinutul Romanului, a ajuns un sat, Tîrgul Sărata, pe malul stîng al Prutului, mai sus de gura Sărăţii, dispăruse încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare. S-a păstrat un act din 1489, prin care domnul îi dă lui Lupe armaşul, printre altele, şi o selişte la Prut, „unde a fost Tîrgul Sărăţii”. Şi alte aşezări orăşeneşti şi-au schimbat vatra: locuitorii au părăsit vechile locuinţe şi s-au mutat în apropiere, unde erau mai la adăpost. Aşa s-a întîmplat cu Adjudul-Vechiu, ameninţat de apele Siretului, şi cu Orheiul, a cărui mutare s-a petrecut în cursul Secolului al XVI-lea, deoarece un document din 1618 vorbeşte deja de „Orheiul Vechiu”. Cauzele pentru care atîtea oraşe şi tîrguri româneşti au decăzut, sau au dispărut sînt de mai multe feluri: unele aşezări au fost prea „în calea răutăţilor”, cum spune, atît de expresiv, cronicarul, prea în calea năvălirilor tătăreşti, sau a oştilor ruseşti şi turceşti. Altele, dimpotrivă, n-au mai fost în calea negustorilor, deoarece s-au schimbat, odată cu vremea, curentele comerciale şi s-au deschis drumuri noi. Cîteodată, vatra s-a dovedit a fi rău aşezată, supusă primejdiei înecului, trebuind schimbată. În general, viaţa tîrgurilor şi a oraşelor noastre n-a fost prea fericită şi nici nu putea fi în împrejurările istorice prin care am trecut. De aceea, nici nu s-a putut ajunge la realizările din Apusul Europei, unde a existat mai multă linişte.

(Conferinţă ţinută la Radio,

în ziua de 23 septembrie 1938)

CONSTANTIN C. GIURESCU

COMENTARII DE LA CITITORI