Jules Verne – călător în România

in Lecturi la lumina ceaiului

La 8 februarie s-au împlinit 188 de ani de la naşterea lui Jules Verne, părintele literaturii de anticipaţie ştiinţifică. Însemnătatea operei sale – atît din punct de vedere literar, cît şi din punct de vedere ştiinţific – reiese pe deplin din faptul că el a prevăzut cu mai bine de 100 de ani înainte înfăptuirea unor invenţii care fac gloria epocii contenmporane, precum: călătoria pe Lună, imaginată de Jules Verne în 1865 şi înfăptuită după 103 ani, în 1968, submarinul, descris de el în 1870 şi realizat cu forţă motrice atomică în 1958; navigaţia aeriană cu balonul, întrevăzută în 1863 şi înfăptuită tocmai în 1910; telefonul, gramofonul şi transmiterea imaginilor la distanţă, pe care fantezia lui Jules Verne le-a făcut să funcţioneze pentru întîia dată în Carpaţii româneşti, în 1892, aşadar, cu mult înainte de răspîndirea acestora în întreaga lume – şi multe altele.

Noi, românii, avem motive deosebite de a-i celebra amintirea, deoarece scriitorul a călătorit în ţara noastră, i-a studiat istoria, geografia, folclorul – şi a scris 3 romane, a căror acţiune se desfăşoară, în întregime sau în parte, pe pămîntul românesc.

,,Castelul din Carpaţi” este unul dintre puţinele romane ale lui Jules Verne pentru care acesta a călătorit la faţa locului. Într-adevăr, în anul 1892, el a sosit în zona Petroşanilor, unde a rămas mai multă vreme, documentîndu-se atît asupra locurilor, cît şi asupra oamenilor de aici şi studiind întreaga istorie a Transilvaniei. Aceasta se vede cu prisosinţă din cuprinsul romanului, în care îl citează, printre ,,patrioţii români”, pe eroul popular din Secolul XV, voievodul Ioan de Hunedoara. Chiar în primele pagini ale cărţii, autorul îi descrie pe românii din Transilvania în cuvinte mişcătoare, spunînd despre ei că, după ce luptaseră – referindu-se la Revoluţia de la 1848 – pe viaţă şi pe moarte, dîndu-şi sîngele pentru cauza libertăţii, sufereau atunci ,,cea mai nemeritată subjugare”. Apoi, continuă: ,,Valahii din Transilvania nu deznădăjduiesc însă că, într-o zi, totuşi, vor scutura jugul. Viitorul este al lor şi, cu o credinţă nestrămutată, îşi repetă cuvintele în care sînt concentrate toate năzuinţele lor: românul nu piere!” (ultimele trei cuvinte sînt scrise în româneşte, în textul francez). Jules Verne arată că poporul are frumoase poezii ,,numite doine” şi ,,numeroase legende”, precum cea a Meşterului Manole, apoi ,,povestea Cetăţii din Deva”, precum şi a stîncii ,,Detunata, acel faimos munte de bazalt”. De asemenea, descrie cu plăcere frumoasele privelişti din ,,Transilvania, vechiul ţinut al dacilor”. El a localizat acţiunea romanului său în Munţii Retezatului şi în ,,bazinul deschis între Munţii Bihorului, Retezatului şi Parîngului”, în jurul satului şi Pasului Vulcan. Autorul mai citează oraşele Sibiu, Alba-Iulia şi Cluj, şi enumerează, apoi, bogăţiile minerale ale Transilvaniei, precum aurul din Munţii Apuseni, cărbunii din Valea Jiului, sarea de la Praid, şi precizează că locuitorii băştinaşi nu aveau nici un folos din toate aceste bogăţii ale ţării lor, stăpînită, pe atunci, de străini. Locul principal al acţiunii romanului este satul ,,Werst”, aflat pe platoul ,,Orgal”, de pe ,,Muntele Pleşa, la poalele Retezatului”, pe lîngă care curgea un rîu, numit ,,Ny ad”, care nu poate fi decît un afluent al Jiului (şi nu Oltul, cum greşit este identificat în vechea traducere a acestei cărţi). Eroii sînt toţi români: pădurarul Niculaie Dec (nume derivat probabil din Deac), ,,birăul Colţ”, fiica acestuia, numită ,,Mioritza” (transcriere liberă, probabil, a numelui Măriuţa), ciobanul Fric, boierii Radu Gortz (nume derivat de la cel al judeţului vecin, Gorj) şi Telec, ambii din Craiova, savantul Orfanic (al cărui nume autorul l-a obţinut din substantivul orfan, aşa după cum se arată că era acest savant), şi învăţătorul Hermod, nume derivat probabil din cel al satului Homorod, de lîngă Rupea, unde fusese învăţător tatăl unei cunoştinţe de-a autorului. Descriind cu simpatie casa lui Colţ, romancierul dovedeşte că era familiarizat cu interioarele caselor româneşti: el notează că ,,mămăliga nu este rea cînd o înmoi în lapte proaspăt muls” şi vorbeşte de ,,drojdie” şi de ,,ţuică”! De asemenea, vedem că era informat şi asupra administraţiei ţării, deoarece se referă şi la ,,intabulări”, specifice dreptului din Transilvania. Privind de pe o înălţime de deasupra satului Vulcan spre culmile Carpaţilor, Jules Verne descrie astfel măreţul peisaj ce se desfăşoară înaintea ochilor: ,,Departe, se profilează lanţul (muntos), aşa de capricios ramificat, care arată graniţa Valahiei. În faţă, se ridică defileul colţuros al Vulcanei, singurul drum practicabil între provinciile vecine. Dincolo de valea celor două Sils (Jiuri), răsar localităţile Livedzel (Livezeni), Loniay (Lonea), Petroşani, Petrila, grupate la gura minelor din care se extrag cărbunii. Apoi, pe ultimele planuri este o admirabilă înşiruire de coline, înverzite pe margini, sterpe în creştet, pe care le domină piscurile colţuroase ale Retezatului şi Parîngului. În sfîrşit, dincolo de Valea Haţegului şi de albia Mureşului, apar umbrele înecate în ceaţă ale Alpilor Transilvaniei centrale” – adică Munţii Apuseni.

După ,,Keraban – cel încăpăţînat”, carte a cărei acţiune se petrece în Dobrogea, ,,Pilotul Dunării” este ultimul roman (apărut postum, în 1908) în care Jules Verne îşi plasează întîmplările pe pămîntul românesc. El vorbeşte despre o asociaţie de pescari sportivi din ţările dunărene, prezidată de transilvăneanul ,,Miclesco” şi despre cîţiva patrioţi bulgari dinaintea războiului din 1877-1878, care se refugiaseră în România, pentru a scăpa de persecuţiile turcilor; în text este citat ziarul ,,Românul”, din Bucureşti, şi sînt descrise peisajele dunărene din zona cuprinsă între Porţile de Fier şi Sulina. Este amintit îndeosebi drumul dintre Chilia-Veche şi Sulina, construit de turci, în scopuri strategice, pe vremea cînd aceştia stăpîneau Dobrogea; străjuit de arbori, el există şi astăzi, ca un fel de dig ridicat în Deltă, pe care localnicii îl numesc ,,Drumul Turcilor”.

Iată cum, în trei rînduri, frumuseţile şi istoria ţării noastre au stîrnit interesul marelui romancier, care s-a dovedit a fi şi un clarvăzător om politic şi istoric: el a prevăzut, încă din anul 1892 – pe baza observaţiei la faţa locului – unirea românilor într-un singur stat.

POMPILIU VOICULEŢ-LEMENY

COMENTARII DE LA CITITORI