„Jurnal cu faţa ascunsă”, de Fănuş Neagu

in Lecturi la lumina ceaiului

O scriere epică, sau dramatică nu solicită doar talentul scriitorului. Un loc important îl ocupă documentarea, zecile, ori sutele de texte parcurse, prin care se reconstituie culoarea locală (limbajul epocii, costumele, obiceiurile), respectarea, chiar şi parţială, a adevărului istoric, tehnica de scriere, simbolurile şi sugestiile ş.a.m.d. (Eugen Barbu a lăsat, în monumentala sa lucrare „Caietele principelui”, cel mai bogat material documentaristic – lecturi întinse, eseuri, crochiuri, panseuri şi traduceri. În total, 7 volume publicate între anii 1972 şi 1977, prin care artistul îşi explică propriile frămîntări literare şi existenţiale, ce au stat la originea capodoperei „Principele”, din anul 1969). Parcurgînd aceste scrieri, pătrundem în lumea tainică a autorului şi reconstituim Istoria marilor opere, iar ciornele şi manuscrisele rămase devin tot atîtea mărturii în ceea ce priveşte trăirile, ezitările şi truda depusă, ani la rînd, în laboratorul creaţiei. Unii scriitori sînt discreţi şi nu lasă, pentru curioşi, nici o însemnare cu caracter personal.

Tudor Arghezi, după ce-şi ducea creaţia la tipar, punea pe foc manuscrisele, nu care cumva să ajungă vreunul pe mîna „hienelor de critici”. La fel a procedat şi Honoré de Balzac cu variantele şi corecturile sale. Însă, alţii au fost mai generoşi şi mai grijulii cu imaginea lăsată posterităţii, publicînd, în volum, jurnale, sau caiete de creaţie (Thomas Mann, în „Doctor Faustus”), hîrtiile rămase. Maestru de necontestat al acestor îndeletniciri rămîne, însă, savantul Perpessicius, care, cu migală şi complicitate agresivă, a pătruns în lumea mirifică a manuscriselor eminesciene, oferindu-le publicului în varianta lor finală, cea tipărită. Nu puţini sînt scriitorii care au editat paraliteratură, adică jurnale de front, scrisori, memorii şi reportaje, care conţineau victoriile şi înfrîngerile la masa de scris, chinurile creaţiei disimulate în demonii solitudinii şi ai scrisului. În alte circumstanţe, muza venea singură, la chemarea poetului. În zilele noastre, trebuie căutată şi cucerită cu rafinament. Vremea cafelelor stimulatoare, ţigărilor şi alcoolului (Guy de Maupassant) a trecut. Sînt scriitori care compun noaptea, sau doar dimineaţa. Lev Tolstoi, care era de statură mică, scria doar în picioare, pe un pupitru anume. Mihail Sadoveanu se simţea bine la Schitul Vovidenia, de lîngă Piatra Neamţ, sau în Transilvania, la Bradul Strîmb. Liviu Rebreanu îşi cumpărase o căsuţă la ţară, în Argeş, şi se chinuia, acolo, toată noaptea. Cînd nu avea inspiraţie, punea luneta la ochi şi se lăsa pătruns de tăcerea spaţiilor infinite, motiv pentru amici să-l persifleze, zicîndu-i că, în loc de literatură, face astronomie, iar lui Păstorel Teodoreanu i se spunea că face gastronomie. În 1984, a făcut vîlvă publicarea „Jurnalului” lăsat de Rebreanu, spovedaniile sale întinse pe 800 de pagini, despre care nu se ştiuse nimic pînă atunci. Pe lîngă oamenii pe care îi cunoscuse în perioada interbelică, marele prozator a destăinuit cum a scris o parte dintre romanele sale, „Răscoala”, „Crăişorul Horia”, „Adam şi Eva”, adică şantierul, cum i se mai spune în lumea scriitoricească. Şi contemporanul său, Camil Petrescu, ne-a lăsat „Note zilnice” (1927-1940), preţioase însemnări în ceea ce priveşte îndoielile, ezitările şi, în cele din urmă, biruinţele obţinute cu dramele sale existenţiale, „Danton”, „Jocul ielelor”, „Suflete tari”, sau cu ideile filozofice dezvoltate în „Teoria substanţei”. Notiţele rămase de la I.L. Caragiale, care în ultimii ani de viaţă a plănuit o nouă comedie, „Titircă, Sotirescu & Comp.”, se pot constitui într-un jurnal de şantier. Să ne amintim şi de cartea „Jurnal de atelier” (1978), în care Aurel Baranga ne prezintă geneza comediilor sale de succes, precum „Mielul turbat”, „Siciliana”, sau „Sfîntul Mitică Blajinul”, care ilustrează principiul că, uneori, viaţa copiază arta, şi nu numai invers. Rămînînd pe acelaşi teritoriu, al aventurilor trăite de scriitori la masa de lucru, ne îndreptăm atenţia către lucrarea „Jurnal cu faţa ascunsă”, vol. 1, tipărit de Fănuş Neagu, în anul 2004, la Editura „Semne”. Această carte conţine multe informaţii interesante despre cum a scris „Marele Blond”, romanul „Asfinţit de Europă, răsărit de Asie”, o compoziţie metafizică despre caracterul românilor din zilele noastre, abia scăpaţi din lanţurile comunismului care, timp de 50 de ani, le-a gîtuit conştiinţa, făcîndu-i mai laşi, mai nepăsători cu limba şi cu ţara lor şi mai proşti ca oricînd. „Jurnalul” începe cu ziua de 10 august 2002, cînd Fănuş Neagu nu era sigur ce voia să scrie: o piesă de teatru, sau un roman. Pînă la urmă, s-a oprit la roman, deoarece, aşa cum recunoaşte chiar el, l-a trădat vocaţia de povestitor. Şi nici asupra titlului romanului nu a fost hotărît: să fie „Cadenţe”, să fie „Heleşteul cu buric de zinc”? Cu greu i se desluşesc cheia, tonul şi personajele. Încet-încet, prind contur Şerban Necşari, Dragomir Mireasa, Ţarul, Suzi (o evreică de rit spaniol), cîteva pisici şi alţi eroi.

În ziarul „Adevărul”, C.T. Popescu îl înjură pe Nicolae Breban, care îl adula, în dedicaţii, pe Nicolae Ceauşescu. Însă instinctul de pamfletar nemilos al lui Fănuş Neagu s-a dezlănţuit: „E un imbecil! Nu poţi să înjuri pe cineva atunci cînd îi trimiţi cărţi cu dedicaţie. Toţi scriitorii îi trimiteau cărţi”.

11 august: „Aşa cum hunii, în copilărie, călăreau berbeci şi învăţau să tragă cu arcul asupra şoarecilor, Şerban Necşari învăţase, de mic, că armăsarul care te-a azvîrlit din şa trebuie pedepsit cînd nu va mai fi nevoie de el: legat de o salcie, ca să-l omoare ţînţarii”. * „Maria Mareşal Antonescu, pentru a se putea căsători cu Ion Antonescu, a cumpărat o căsuţă în Insula Ada Kaleh. Prin lege, o fată fără zestre nu se putea căsători cu un ofiţer. A murit la Cocargeaua. E înmormîntată la Bellu, într-o parcelă cu Gh. Gheorghiu-Dej şi Aurel Vlaicu. Ciudat se aliniază oamenii în Marea Tăcere!”.

13 august: „Caragiale – un negustor eşuat în scriitor de geniu. Întrebarea este: de ce Dumnezeu nu mai încearcă isprăvi din astea şi cu negustorii contemporani?!”. * Naturalismul îl întîlnim în viaţă, nu numai în literatură: „Natalia Negru (fosta soţie a poeţilor Şt. O. Iosif şi, mai apoi, Dimitrie Anghel – n.a.), retrasă la Tecuci, după divorţul de Ioan Savin, tocmeşte un muscal să-i recupereze tatăl, în zorii fiecărei zile, din casele amantelor. Acum îmi dau seama cu cine semăna prea frumoasa doamnă din Dealul Viilor de la Tecucel”. * „O curvă bătrînă de la Brăila îi spunea unei vecine, nouă în branşă: «Ca una care, în tinereţe, am fost neînfrînată, încerc să vă protejez, pe astea micile, de pe strada noastră: fă, nu vă faceţi de cap degeaba, tinereţea e o plavie care se destramă repede. Culege, maică, via, de cum începe să dea în pîrg. Un bob să nu laşi să se înroşească»”. * Se repetă Istoria celui de-al II-lea război mondial, cînd japonezii nu i-au atacat pe ruşi, dîndu-i ocazia lui Stalin să se desfăşoare în Europa: „Nicu Gange, contabil, odinioară, la Brăila, are boală pe chinezi, fiindcă nu-i atacă pe ruşi. Dacă ei atacă, muscalii se vor concentra, cu toţii, în Extremul Orient, iar noi vom intra, lejer, în Basarabia şi vom pune mîna pe cramele de la Chiojdeanca. «Stai cuminte, Nicule, Chiojdeanca e satul natal al lui Eugen Simion şi se află în judeţul Prahova, dincolo de Urlaţi…». Dar Nicu nu se lasă: «Bună şi crama de la Urlaţi…». Cramele din Basarabia se numesc Cricova…”. * „Poeţii tineri l-au buzunărit pe Nichita şi i-au şterpelit mărunţişul. Nici prin cap nu le dă să îl caute şi la idei”. * „Cică un român a fost găzduit, o noapte, în casa unui ungur din Budapesta. «Mulţumesc», a zis el. «M-am simţit ca acasă». «E firesc», a zis ungurul, arătînd spre bibliotecă. «Toate sînt legate în piele de valah». Sînt ferm convins că glumea”. (Dar dacă nu glumea? – n.a.)

14 august: „La o petrecere în Floreasca, participau numai artişti şi doi generali tineri. Apare o fată, cu o tavă cu două cafele. Era îmbrăcată în uniformă scurtă şi i se vedeau chiloţii. «Tu ce ştii să faci?», a întrebat-o unul dintre generali. «Ştiu să scol p… cu genele!». A urmat demonstraţia. (Mi-a povestit-o, în Spania, actorul Ovid Teodorescu). Cu toate că avea doar 16 ani, fata a fost avansată, în mod excepţional, la gradul de sublocotenent”. Şi astăzi, parafrazîndu-l pe Marin Sorescu, tînăra aceea a ajuns ministru, are milioane şi se numeşte…

15 august: „Făcăieni, satul lui Ştefan Bănulescu, a căzut victima unei tornade ucigaşe. Nea Fănică avea un suflet crîncen de negru. Ura, dispreţuia, batjocorea. Mi-a spus odată: «Am cîteva mii de pagini de memorii, pe toţi v-am pus acolo, aşa cum meritaţi!…». N-am nici o îndoială că ne-a făcut cu ou şi cu oţet.” * „Iată o scenă savuroasă, întîlnită în Lucien Bodard – «Văduva lui Mao»: «A doua zi, Mao decide să-l primească pe Hruşciov în piscina lui din Zhongnanhai, dar nu pe mal, ci în apă, unde îi place atît de mult să se bălăcească. Ah, imaginea lui Hruşciov în chiloţi şi în maieu face toate paralele. Nefericitul de el nu ştie să înoate şi îl urmăreşte, sufocîndu-se, pe Mao, care îşi etalează talentele, în timp ce interpreţii aleargă în jurul bazinului. O scenă care arată ce înseamnă adevărata politică!»”.

25 august: „Dragomir Mireasa nu vrea să se însoare cu Veturia: «O lăptucă fragedă, dar a fost umblată. Atît de mică şi umblată de alţii!». Îi răspund: «Pe toate, cu vremea, le umblă şi alţii». Nu se lasă: «Da, sigur, aşa e. Dar e o chestie să fii primul»”. * „Marin Preda, la Sinaia: «Dacă se naşte un Nicolae Labiş, care să scrie proză cum scrie şi poezie, eu îl omor cu ciomagul ăsta!…»”. * „Mă simt revoltat, umilit şi furios cînd Sadoveanu, Arghezi şi Călinescu sînt acuzaţi de colaboraţionism. Un june poet emite neisprăviri repetate şi de alţii”. * „Am isprăvit de citit «Ravelstein», de Saul Bellow. N-am fost niciodată încîntat de Saul Bellow. Ultimul lui roman îl face puţin antipatic. Ura cumplită pe care i-o poartă fostei soţii (Vela) şi cruzimea cu care-l descrie pe Mircea Eliade m-au întors împotrivă-i. E cumplit de nedrept cu savantul român, chiar dacă, în tinereţe, simpatiza cu legionarii, dar aceştia nu începuseră seria asasinatelor, care i-au schimbat în monştrii Istoriei”. (Nu avea dreptate Arghezi cînd spunea „dai o palmă unui evreu din Burdujeni şi se cutremură Europa”? – n.a.).

25 februarie 2003: „Ce prietenie stranie: Mateiu şi Bogdan-Piteşti. Sau poate că acesta din urmă îi slujea de schiţă pentru Gore Pirgu?”.

9 martie: „Să amuţeşti, şi mai multe nu. Din legătura sa cu Thérčse Lavasseur, tînără slujnică la un han, J.J. Rousseau a avut 5 copii, pe care i-a încredinţat orfelinatului. «Te-ai gîndit, vreodată, că Pămîntul ar putea să fie Iadul altei planete?»” (Cyntia Haratagles). Prea fantezistă doamna Cyntia, căci „Iadul nu-i decît Paradisul văzut din partea cealaltă”. (Umberto Eco)

8 aprilie: „Iată un cîntec auzit de la lăutarii din Constanţa: «Du-te, neică, să te duci/ Pîn-oi cădea rob la turci,/ Rob la turci, pe Marea Neagră,/ Să te lege de catargă…/ Şi la Stambul dezlegat,/ Să tragi targa pe uscat/ C-ai uitat ce mi-ai jurat»”. * „În sfîrşit, am scris primele două pagini din capitolul 5. Mi s-au părut frumoase. Cu greu îmi selectez prea multele însemnări pentru capitolul următor. Abundenţa notelor împiedică imaginaţia”. * „98% dintre românii care se întorc, astăzi, din diaspora, revin ca dintr-o măsea stricată a timpului. Toţi defilează sub steagul pe care scrie: «La Roumanie sera punie…». Nenorociţii! Înaintea lor, această tragică propoziţie a spus-o Stalin!…”.* „Lucrul. Durerea fiecărui cuvînt. Rup, scriu, rup. Înjur. O iau de la capăt. Rup. Ce va ieşi, dracu’ ştie! De ce a furat Prometeu focul? Ca să-l hrănim, noi, cu hîrtiile lipsite de har…”.

25 mai: „Cehov măsura 1,92 m în înălţime, iar Lev Tolstoi tînjea să atingă 1,70 m”.

5 iulie: „Nu mai sînt ţăran de la vîrsta de 11 ani, cînd m-am suit în tren, prima oară, la Rîmnicu Sărat”.

9 august: „Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Marin Preda… Nu se suportau, nu se căutau. Trei parîme de aur, care au ţinut România ancorată în golful intelectualităţii europene, cînd aproape totul părea pierdut”.

23 august: „Poate niciodată nu-mi va fi dat să cunosc absurdul şi misterul acestei zile. Istoria românească va plînge, mereu, peste ruinele, în flăcări, ale marii răsturnări petrecute în 1944… Rusia, lupul care adulmecă la marginile Europei”.

17 septembrie: „«Dacă Ceauşescu ne dădea un pogon de pămînt, trăia şi astăzi… Cu ce puteam produce pe un pogon, cu ce furam, eram oameni la locul nostru. Partidele de astăzi ne-au dat, îndărăt, tot pămîntul şi nu ne trebuia. Dacă eram deştepţi, ne dădeau şi vîrsta tinereţii… Adică am ajuns, noi, oameni la locul nostru, talpa ţării, să muncim de la tinereţe pîn’ la bătrîneţe?! Se trăia mai bine din furat»”. (Rom Şerban, vărul meu după mamă)

Paul Suditu

COMENTARII DE LA CITITORI