Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei (10)

in Lecturi la lumina ceaiului

„Să-L ai pe Dumnezeu înseamnă să-L vezi, dar tu nu Îl priveşti! Dumnezeu e singurul pe care nu poţi să-l aştepţi. Să-L aştepţi pe Dumnezeu înseamnă să nu înţelegi că îl ai. Nu-L deosebi pe Dumnezeu de fericire şi bizuie-ţi întreaga fericire pe clipa pe care o trăieşti”.
„Privesc seara ca şi cum întîi ar trebui să moară ziua. Iar dimineaţa, ca şi cum totul s-ar naşte în ea. Viziunea să-ţi fie nouă în fiecare clipă”.
„Înţeleptul se miră de orice”.
„Toată oboseala minţii îţi vine din diversitatea bunurilor tale. Nu ştii nici măcar pe care dintre toate o preferi şi nu înţelegi că unicul bun este Viaţa!”
„Cea mai măruntă clipă de viaţă e mai tare ca moartea şi o neagă. Moartea nu e decît acceptarea unei alte vieţi, pentru ca totul să se reînnoiască fără încetare, pentru ca nici o formă de viaţă să nu dăinuie mai mult decît îi trebuie spre a se împlini. Fericită clipa în care răsună cuvîntul! Tot restul timpului stai şi ascultă, dar cînd vorbeşti, nu mai asculta”.
„Noi nu dorim atît posesiunea decît dragostea!”
„Dincolo de somn, pămîntul şi cerul nu mai preţuiesc nimic”.
„Să nu doreşti niciodată să mai guşti din apele trecutului!”
„Nu căuta niciodată să regăseşti trecutul în viitor. Ia din fiecare clipă noutatea de neasemuit şi nu-ţi pregăti bucuria sau află că în locul celei pregătite te va aştepta o altă bucurie”.
„De ce n-ai înţeles oare că fericirea e întîmplătoare şi ţi se poate ivi în orice clipă, ca un cerşetor în cale? Vai, ţie, dacă spui că fericirea ta e moartă, pentru că nu-ţi visaseşi aşa fericire. Şi că tu nu o admiţi decît conform dorinţelor tale. Visul de mîine e o bucurie, dar bucuria de mîine e o alta şi nimic din fericire nu seamănă cu visul pe care ţi-l făureşti, pentru că fiecare lucru preţuieşte într-un alt fel. (…) Nu-ţi pregăti nici una din bucurii! Unde nu poţi spune cu atît mai bine, spune: cu atît mai rău. Sînt acolo mari făgăduinţe de fericire”.
„Cîte unii privesc clipele de fericire ca date de Dumnezeu, iar pe celelalte, ca date de cine altul? Nu-l deosebi pe Dumnezeu de fericirea ta.”
„… eu, unul, am numit Dumnezeu tot ce iubesc şi tot ce am vrut să iubesc”.
„Orice lucru vine la timpul său; totul se naşte din propria nevoie şi nu este decît o nevoie exteriorizată”.
„E o mare grijă să gîndeşti. Omul care se crede fericit şi gîndeşte, acela se va numi cu adevărat puternic”.
„Ieri eram aici, azi sînt acolo. Doamne, ce-mi pasă de toţi aceia care spun, care spun, care spun: ieri eram aici, azi sînt acolo”.
„Omul nu are decît o primăvară în viaţă”.
(Citate din Andre Gide, „Fructele pămîntului”)
Îţi mulţumesc, prinţe Andre Gide, ai vorbit cu inima mea şi cu mintea ta, pe care şi eu aş vrea s-o am, ca să mă exprim ca tine!
Marţi, 3 decembrie 1991, ora 5,23
N-am dormit toată noaptea. M-am certat cu mama. Mi-e groază de tot! Citesc. Vreau să-mi găsesc de lucru. Am nevoie de bani. Nu cred că vreodată îmi voi putea împlini vreun vis. Citesc anunţuri prin ziare. Măcar atît…
Noaptea mă aflu în aşteptări şi cred că ziua nu va mai veni… Omul trebuie să se resemneze şi să-şi ducă tristeţea!
Nevoia de a alege mi-a fost întotdeauna nesuferită! Să mă laşi să fac eu o alegere e sinonim cu a mă abandona respingerii ofertei! Ca să aleg ceva înseamnă să mă aflu în situaţia de a respinge altceva. De ce îmi rechem mereu copilăria în amintire? Pentru că mă mulţumeam cu ce mi se dădea. Plăcerea îmi bătea la uşă, dorinţa îi răspundea în inima mea de copil. Rămîneam în genunchi primind fără să cer. Dar iată ce îmi mai spune şi Voltaire: „Sîntem toţi nişte victime osîndite la moarte; ne asemănăm cu oile care behăie şi zburdă în aşteptare ca să fie tăiate. Marele lor avantaj e că ele nu ştiu că vor fi tăiate, pe cînd noi, oamenii, o ştim”.
5 decembrie 1991, ora 7,32
Nu ştiu dacă există ceva pe lume care să mă facă să mă iert, să-mi iert propriile mele păcate! Tot nimic nu fac şi mă umplu de culpe. Am ieşit din casă. Ceva am rezolvat. De la un Anticariat mi-am cumpărat două cărţi bune. Sînt tristă şi îmi vine să plîng mult, mult de tot. În imagine îmi apare chipul mamei mele. Mi-e drag. Mă doare. Mă înduioşez. Ce fel de om sînt? Ce se va alege de mine?! Prin imagini văd copilaşi handicapaţi pe care îi cunosc de pe la colţuri de stradă. Stau cu mînuţele întinse. Cerşesc. De ce nu pot să-i ajut, să-i salvez? Sînt zdrobită. Nu am dormit de 24 de ore.
Dacă deschid gura, ţip; dacă tac – plîng. O critic pe mama în gînd. Nu o simt aproape de mine şi de zbuciumul meu. A dat drumul la TV. Nu-i pasă de mine.

(va urma)
Amelia-Ioana Popescu
(Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

COMENTARII DE LA CITITORI