Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînã în zilele noastre (11)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

31 decembrie 1989. E ultima zi a anului. Ce an nebun! Ce cutremur extraordinar! Îmi trag radiatorul mai aproape de birou, la picioare. Afarã e un ger de crapã pînã şi pietrele la rinichi. Nu mai ninge. De printre blocuri rãzbat miresme întretãiate, ba cozonac, ba vin din butoaie, de la contrabandiştii de bãuturi care roiesc în jurul depozitului Vinalcool din apropiere. Agenda pe care îmi scriu impresiile e galbenã, a fost tipãritã de ADAS în 1986, iar jumãtate din file le-am înnegrit cu note şi adevãruri istorice, despre alt an de foc, 1918, desprinse în lungile mele şederi la Biblioteca Academiei.

Am fost primul care a scris, dupã 1947, despre Iuliu Maniu? Nu mai conteazã! M-am luptat pentru drepturile Transilvaniei, ale Basarabiei şi ale Bucovinei? Aiurea, un moft! Mi-am pus pielea la saramurã întru apãrarea Poetului Naţional de furia demolatoare a rabinului? Haida-de, de asta ne arde nouã acum, cine m-a pus? Am trimis carnetul roşu de partid şi legitimaţia albastrã de Agerpres, la 5 iulie 1989, pe adresa lui Ceauşescu, de-a stat o Dacie albã de la filaj, cu perdelele trase, o sãptãmînã sub geamul meu? Ce nerozie, pãi se comparã gestul meu copilãresc cu marea parabolã politicã a Motanului Arpagic, care atîta s-a frecat cu coada de Zidul Berlinului încît l-a dãrîmat? În sfîrşit, mai sunã şi la mine telefonul. E secretarul nostru de partid, Mirel Rãdulescu.

– Coane, îmi pare rãu cã trebuie sã ţi-o spun, dar s-a hotãrît cã nu vei mai putea lua leafa de la Agerpres… O, ce veste minunatã, în ultima zi a anului! Deşi renunţasem de 6 luni la calitatea de redactor, leafa mi se dãdea, cam 3.200 de lei în mînã, ca sã nu mai transpire scandalul, sã nu se punã şi problema celeilalte demisii, din P.C.R. Ştiu cine l-a zãpãcit de cap pe secretarul nostru P.C.R.: o oarecare Paula Angelescu, pe care am reprezit-o odatã pentru insolenţa ei şi care m-a reclamat la C.C. al P.C.R. şi la Consiliul de Stat, mai precis la Silviu Curticeanu, de-a trimis ãsta o anchetã la Agerpres!

– Aşa aţi decis voi, Mirele? Nu vã întrebaţi din ce-o sã trãiesc?

– Coane, e o atmosferã încinsã aici, nu pot sã-ţi explic mai mult, l-am dat şi pe Adrian Riza afarã, e mai complicat!… Asta-i situaţia, facerea de bine, violare di madre! N-a fost un singur coleg care sã apeleze la mine şi pe care sã nu-l fi ajutat. Dacã mã voi apuca vreodatã sã scriu toate ticãloşiile şi bişniţele unora, cu aprobãri de maşini (un an pe numele soţiei, alt an pe numele bãrbãtuşului), cu haine de piele de pe la Tîrgu Mureş, cu bani de reclame şi publicitate, ba chiar şi cu note informative la Secu, împotriva mea şi a lui Adrian Riza – ehei, mulţi vor pleca ruşinaţi capul în pãmînt. Nu mã plîng. O sã-mi vînd lucrurile din casã şi n-o sã mor de foame.

PAG 22 JURNALUL 1

La televizor se îmbulzesc toate lichelele. Nici una nu vrea sã se încheie anul acesta fãrã a convinge populaţia cît a suferit pe timpul lui Ceauşescu. „Io, cînd aud numele Ceauşescu, îmi vine sã scot napalmul“ – bolovãneşte pe gurã un ins gras, nãduşit şi veşnic beat, care a suferit enorm, într-adevãr: stãtea într-o vilã superbã, avea 400.000 lei datorii la Fondul Literar, voiaja de vreo 4-5 ori pe an în Occident (cu sarcini precise, doar era agent) şi, colac peste pupãzã, se ruga de Nicu Ceauşescu sã-l facã director la o editurã. Inumane chinuri, sã stai cu picioarele în ligheanul cu apã rece, la umbrã, iar de la crîşma de peste drum sã-ţi vinã în pas de defilare picoliţele şi chelnerii, cu ridichi, roşii, ceapã verde, brînzeturi, mezeluri fine, hartane de pui, saramurã de peşte şi cisterne cu vin la gheaţã, în vreme ce odioasa Dictaturã îi pîndea cînd treceau strada şi le punea o piedicã pentru a cãdea în nas. Tot la TV se transmite un reportaj despre Pluguşor strigat la Cabinetul I, al lui Ceauşescu: „Tiranul cu gaşca lui/ Se duserã dracului/ Dar aproape de amiazã/ Armata se dezarmeazã/ Avem pace, libertate/ În Alimentãri de toate!“. Dupã toate probabilitãţile, acesta e primul Pluguşor de la C.C. al P.C.R., din ultimii 10 ani, care nu e fãcut de Lucian Avramescu de la „Scînteia tineretului“.

Ceva-ceva vedem, totuşi, foarte frumos la televizor: filmãrile din biserici. Mã uitam în ultimii 2-3 ani la Televiziunea bulgarã şi vedeam cã pînã şi la ruşi apãreau pe ecrane preoţi, episcopi, mitropoliţi. Numai la noi totul îngheţase! Ce gravã eroare a lui Ceauşescu! În ianuarie 1982, realizasem un reportaj unionist la Blaj, pentru TVR, dar la montaj avea sã taie crucea de pe turla Catedralei Metropolitane. Şi exact aceia care m-au cenzurat atunci îşi fac azi nişte crucioaie pînã la buric, privatizînd Televiziunea.

Au ieşit evreii cu crucea în faţã, ca sã-i prosteascã iar pe români! Aproape aceiaşi indivizi care nu ne-au lãsat sã trãim înainte, nu ne lasã acum. Eu anti-creştin? Mi-am dat licenţa, în 1971, în Sociologia Religiei, prima tezã de acest fel de dupã rãzboi. M-am luptat pentru biserici şi am refuzat sã scriu vreun reportaj ateist, comandat de „România liberã“, „Magazin“ sau Agerpres. Îmi aduc aminte ce rãspuns dãduse Elena Ceauşescu cînd revista „Actualitatea Româneascã“ (în englezã şi francezã) încercase sã publice fotografia unei biserici: „Sîntem un stat ateist!“ – a zis ea şefilor presei, şi a eliminat poza. Mare greşealã, femeia era de calitate proastã, degeaba speram sã semene cu modelul pe care i-l turnam eu în cele 3-4 poezii pe care i le-am dedicat, ca sã o cîştig de partea culturii române.

PAG 22 JURNALUL 2

Hopa, ete-l şi pe Mihai Tatulici la televizor, se sforţeazã sã ne convingã şi el cît a pãtimit! Asta, dupã 5 ani de delir utecist, în febra cãruia realiza cele mai tembele emisiuni, de nu-l mai putea opri nimeni. Nu putea lipsi din acest cor al lichelelor Dan Deşliu, cu faţa lui tumefiatã ca un ficat vînãt – vrea sã citeascã mereu cîte o „listã neagrã“ a scriitorilor „colaboratori la crimã“ (?!). Ce nemernic, cum de-l mai rabzi, Doamne? Cum de nu-l trãzneşti în moalele capului? Dupã ce ne-a intoxicat copilãria şi tinereţea cu „operele“ lui staliniste, dupã ce a tocat sute de milioane de lei pe beţii şi pe femei, cã era şi nesãtulã, piticania! De-aia l-a dat afarã Coana Leana de la emisiunea TV „Steaua fãrã nume“, fiindcã le şantaja şi le hãrţuia sexual pe concurente. Cine îi ţine isonul? Chiar Eugen Simion, care vitupereazã împotriva „scriitorilor ce s-au prostituat şi au fãcut trotuarul“. Adu calul, Simioane! Frumos limbaj pentru un cadru didactic, membru P.C.R. şi el, ca mai toatã lumea! Îmi aduc aminte cã l-am întîlnit pentru prima datã pe acest Simion în casã la Bãieşu, prin 1976. Mã dusese acolo Victor Stamate, de la Agerpres, fostul corespondent al României în America Latinã. Masã bogatã, cu valuri de whisky şi bere strãinã, într-un living de vreo 70 de metri pãtraţi, întorceai basculanta acolo. Atunci l-am vãzut pe Eugen Simion sãrutîndu-se pe gurã (?!), de mai multe ori, cu editorul suedez de origine românã Jon Miloş. Nu mai ţin minte cine mi-a spus atunci cã sînt homosexuali. Poate cã n-or fi, sã nu vorbesc cu pãcat. Dar atunci sînt ruşi, pentru cã numai ruşii se ţocãne aşa, pe gurã, fãrã restricţii, în public! Şi cu ce ne face fericiţi Televiziunea în acea ultimã zi a anului?

Ni se spune cã, în ziua de 22 decembrie, mulţimea care a dat nãvalã în casa lui Ceauşescu a gãsit pepene verde pe masã şi numeroase cãrţi incriminatoare, printre care şi volumul meu de articole şi studii istorice „Mîndria de a fi români“, trimis în 1986 cu dedicaţie. Şi ce-i cu asta? Reproduc cîteva titluri din acest volum, apãrut dupã lupte grele cu cenzura, titluri pe care n-o sã le regãsiţi în „opera“ nici unui flaimucea care face acum pe dizidentul: „Statuia ţãranului Român“, „Cînd s-a ales Cuza Domn“, „Bicentenar Horea“, „Cultul Eroilor“, „Atlasul pentru Istoria României“, „Istoria militarã a românilor“, „Alte aspecte ale Unirii“, „Mihai Eminescu“, „Ion-Inochentie Micu-Klein“, „B.P. Haşdeu“, „Nicolae Iorga“, „Lucian Blaga“, „Eugen Barbu“, „Nichita Stãnescu“, „Închinare Limbii Române“, „Rãdãcini ale culturii româneşti“, „Pomenirea lui Ştefan cel Mare“, „Constantin Brâncuşi“, „Tezaure risipite“, „Vioara lui Ion Voicu“ ş.a. De ce-a apãrut la Sport Turism, prin grija acestui om minunat pe nume Gheorghe Constantinescu?

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crãciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI