Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (12)

in Lecturi la lumina ceaiului

Pentru că Valeriu Rîpeanu n-a acceptat să mă publice la Editura Eminescu, iar la protestele şi reclamaţiile mele, a intrat în audienţă la Elena Ceauşescu, unde m-a făcut zob – în special pe motivul scandalului meu cu rabinul – ştiu asta de la regretatul Petru Enache, Dumnezeu să-l ierte. Ce vremuri trăim! Nu m-ar mira să aflu că pepenele verde tot eu i l-am trimis la masă acum, în decembrie, lui Ceauşescu! Istericii ăştia l-au omorît pe el şi acum nu mai au cu cine să se răfuiască, aleargă după noi victime, apetitul lor de sînge e dezlănţuit. Doi moţi apar la TV şi anunţă Naţiunea că s-a săvîrşit o faptă eroică: două fete de la ei au tăiat cu toporişca gorunul plantat de Nicolae Ceauşescu lîngă gorunul lui Horea de la Ţebea, l-au făcut surcele şi l-au ars pe rug în oraşul Brad! Bravo, fraţilor, războiţi-vă şi cu copacii! Cortegiul derbedeilor care reazemă de zile întregi holurile Televiziunii, ca să apară şi ei pe post şi să toarne gaz, peste foc, este sporit în această ultimă zi a anului de Victor Parhon. Critic de teatru submediocru, care storcea ugerul „Cîntării României“ şi venea de prin deplasări cu sarsanalele pline cu damigene cu zaibăr şi cîrnaţi tăiaţi cu barda, acest Parhon a locuit toată viaţa (şi mai locuieşte şi acum) într-o vilă superbă, ca şi Puşi Dinulescu, ca şi Florica Ichim, ca şi Zoni Vrânceanu şi alţi mulţi „persecutaţi“ de comunism. Ce dă pe gură umflatul ăsta? „Revista «Săptămîna» a făcut politică… ehei, ştim noi ce fel de politică a făcut…“. Ce fel de politică a făcut, mă, rege al obezităţii? Uiţi cînd te milogeai de noi să-ţi publicăm o poză, măcar cît un timbru, să te cunoască şi pe tine lumea pe stradă? De ce instigi populaţia împotriva noastră, pe vremurile astea tulburi? „Păi, una e să fii silit să citeşti texte la televizor şi să spui poezii festive – continuă instructorul de la Căminul Cultural – şi alta e să te îmbulzeşti să le spui!“. Inteligent animal, cum şi-a dat el singur seama cine mergea încet spre Televiziune şi cine se grăbea! Şi iată, dragă Vadime, idealist nefericit, cum eşti tu mereu în contratimp, n-ai fost părtaş la bine cu Ceauşescu, dar acum eşti părtaş la rău. S-a ajuns la forme aberante. Spre seară, îmi telefonează Adrian Riza, care îmi spune că tipografii de la Casa Scînteii refuză să mai folosească culoarea roşie (?!). În cazul ăsta, nu le mai rămîne decît să-şi facă transfuzii de sînge, să-l scoată p-ăla roşu şi să-l arunce la canal, iar dacă e posibil, să-şi bage cerneală albastră. Ies să plimb cîinii. În sfîrşit, şi-a făcut apariţia şi Gigi Securistul, arlechinul nostru drag, care păzeşte scara blocului. Timp de o săptămînă, n-a mai ştiut nimeni nimic de el, l-am crezut mort. Acum, că nu se mai trage, a apărut. Se pitise pe undeva de spaima bombardamentului înfiorător de la Gara de Nord, care bubuia pînă la noi. Afară e o pudră sticloasă, ca o vată de zahăr. Străzile s-au liniştit. Ici-colo, pe la ferestre, clipesc beculeţele colorate ale Pomului de Crăciun.

pag 22 jurnalul 2

De un an de zile, mama putrezeşte în pămînt. Mă toropeşte din nou liniştea interioară că ea n-a apucat vremurile astea de izbelişte şi ocară! Cum le-a orînduit Dumnezeu pe toate! Dorinţa mamei – ca Armata să-l împuşte pe Ceauşescu – s-a împlinit. Şi ce va urma DUPĂ? Încotro ne îndreptăm? Lumea petrece. E Anul Nou. Numai noi stăm cuminţi şi trişti acasă: eu, nevasta mea şi cei 3 căţei credincioşi, Zar Dalmaţianul şi maidanezii Steluţa şi Lupuşorul. Ce ne vei da, Doamne, în 1990, în afară de schimbarea prefixului la deceniu? La Mulţi Ani şi ajută, Dumnezeule, acest Popor, să nu mai moară nimeni, nimeni, e destul…

1 ianuarie 1990. An Nou, bine ai venit! Ce ne vei aduce, oare? Unde vor fi toţi ai noştri la sfîrşitul tău? Cam aşa obişnuia mama să scrie pe calendare la început de an. Ce înfricoşător sună, totuşi, cifra asta: 1990! Are ceva gigantic şi tenebros, o rezonanţă necunoscută. Parcă mai ieri vorbeam de Beatles în curtea Liceului Bălcescu, în 1963. Parcă mai ieri mă îndrăgosteam de o colegă de Facultate, în practica de vară, la Piteşti. Îmi apăruse un mic grupaj de versuri în „Luceafărul“ şi eram tare mîndru, pe cînd ea mă ţinea de mijloc, îmi cînta „Retiens la nuit“ al lui Aznavour, îmi recita versuri de Blaga şi-mi colora existenţa cu ochii ei albaştri şi rochiţa de imprimeuri cu cireşe coapte, dar oh, Doamne, cînd s-au întîmplat toate astea? Acum am păr alb, însă, ce ciudat, inima mi-a rămas de copil. Îmi aduc aminte ce-mi spunea Nichita Stănescu în rarele noastre întîlniri, pentru că eu nu l-am asaltat niciodată pe acest om:

– Vreau să mor tînăr, Vadime. Un poet bătrîn e ceva tot atît de nefiresc ca şi un student bătrîn…

De un lucru îmi pare nespus de rău: plecînd urechea la tot felul de bîrfe, de care lumea literară n-a dus lipsă, eu şi Eugen Barbu i-am spus lui Nichita că „banda“ (reacţiunea) i-a băgat o evreică în pat, pe Dora Tărîţă, iar el a luat-o de nevastă; ei bine, poetul s-a dus, glonţ, acasă şi a bătut-o măr pe săraca fată, care n-avea nici o vină.

pag 22 jurnalul 3

Astăzi, la cap de an, mă gîndesc la toţi morţii mei. Sufletele lor s-au înălţat la cer precum coloanele unui templu de fum. Am petrecut Revelionul acasă, unde era să mă duc? N-avem bani. N-avem nici un chef de nimic, mai ales de conversaţii stupide. Programul Televiziunii a fost destul de prost. Se vede limpede că fusese pregătit altul, din vreme, dar pe ultima sută de metri s-a schimbat macazul. Mă trezesc în zori, să plimb cîinii. Administratorul blocului, Moş Predescu, a început să-i facă mizerii nevestei mele, pe motiv de căţei. Cu numai cîteva luni în urmă, mă ruga să intervin pe la Aviaţie, pentru băiatul lui, economist. Am intervenit. Acum s-au uitat toate binefacerile. Primim, totuşi, cîteva telefoane de felicitare, de la rude, de la prieteni mai apropiaţi. O rog pe Rodica Gamsievici să mă mai împrumute cu ceva bani, ca să nu mai fiu nevoit să-mi vînd lucrurile din casă – de fapt colecţia de filme pe videocasete, singura mea avere. În decembrie 1988, cînd s-a prăpădit mama, m-a împrumutat cu 16.000 de lei s-o îngrop şi să-i fac toate cele care se cuvin. I-am înapoiat după 3 luni. Astăzi nu mai prezint nici o garanţie, aşa că prietena noastră nu mă mai ajută, deşi e foarte bogată. Atît de bogată, încît în urmă cu vreo două săptămîni a fost arestată, prin 23 sau 24 decembrie, în urma unor denunţuri. Din fericire, nu i s-a întîmplat nimic, a fost eliberată. Nu-i port pică. Ea va rămîne în amintirea mea pentru gestul frumos de a-mi întinde mîna atunci cînd mă prăbuşisem cel mai tare, la stingerea mamei.

pag 22 jurnalul 1

Dar ce-a mai fost azi? Ce s-a mai petrecut pe micul ecran, care e adevărata scenă a vieţii noastre? Evenimentul nr. 1 a fost un interviu realizat de Carmen Dumitrescu, cu „omul zilei“, Silviu Brucan. Penibilă, linguşitoare, stupidă muiere! Îl numeşte PROST pe Ceauşescu, după ce i-a tras valuri de limbi, timp de 20 de ani. Se gudură ca o căţea bătrînă pe lîngă ovreiul ăsta cu buze unsuroase şi cap de albinos. Cine te sileşte, femeie, să te înghesui din nou în faţă? Ce vrei să demonstrezi? Că ai fi putut fi o Barbara Walters sau o Oriana Falacci (lua-te-ar toţi dracii!), dar nu te-au lăsat comuniştii? Dar cînd porniseşi vînătoarea de femei prin spitale, vîrîndu-le microfonul în gură, să declare tot, să spună pe cine au avut complici cînd şi-au făcut chiuretajele? Atunci cum era? Te simţeai bine? Adevărul este că nu mi-a plăcut niciodată băboiul ăsta. Urîtă din naştere, ea a tot încercat să compenseze faţa asta de morcov putred prin tot felul de artificii cosmetice, vopsindu-se galben pai, îmbrăcîndu-se ca Moş Crăciun, dar practicînd o agresivitate mai rar întîlnită la specia umană.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI