Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (13)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

 

Ea face parte din batalionul de curvete reformate ale Televiziunii, care încă de prin 1967, de cînd instituţia mai funcţiona în Str. Moliére, s-au menţinut pe baricade, au dat tare din coate şi din şolduri, au înhăţat cîte un activist grosolan, care le sosea ca şef şi care nu mai văzuse în viaţa lui o femeie cu dantele negre pe dedesubt şi îmbăiată în parfumuri scumpe, prin urmare, vorbesc de fauna aia de codoaşe şi cafegioaice, împopoţonate ca nişte pensionare de la Crucea de Piatră (din spate bal, din faţă spital, sau din spate păpuşă, din faţă mătuşă), păsări de pradă ce jefuiau judeţele de blănuri, haine de piele, porţelanuri, mezeluri scumpe, cosmeticale şi alte delicatese, dar nu îndrăznea nimeni să le zică nimic, fiindcă şi mahării de pe plan local furau vîrtos, nu era nici o problemă, are balta peşte. Despre Brucan, ce-aş putea să spun? Un vagabond bătrîn, care pretinde că i-a scris o scrisoare lui Ceauşescu. Dar ce scrisori ar fi trebuit să le scriem noi, milioanele de copii ai românilor, prin anii ’50-’60, acestor kominternişti îmbuibaţi, care trăiau împărăteşte în timp ce noi beam cafea „Cicoarea“ şi apă de la ţuţuroiul din colţul străzii, de ne curentam la stîlpii improvizaţi, iar de mîncat – mîncam zile întregi struguri cu pîine, sau ciorbă de lobodă, ori cîte un coltuc prăjit pe plita neagră, pe care răzuiam un căţel de usturoi şi ungeam totul cu un strop de untură? Nu-i aşa că Scrisoarea celor 6.000.000 ar fi fost un document mai tare decît Scrisoarea celor 6? Prin primăvara lui 1989, cînd se făcuse vîlvă cu aşa-zisul protest al celor 6, mi-am luat inima în dinţi şi i-am scris lui Emil Bobu; l-am rugat să-mi permită să le dau şi eu un răspuns, în numele a 2-3 generaţii de români înfometate de ilegaliştii evrei ca Brucan şi Răceanu, care ne puseseră pielea pe băţ, după care, cum n-au mai condus ţara, au început să scuipe unde au lins. N-am primit nici un răspuns. Regimul se credea prea deştept şi prea puternic, nu îngăduia nimănui să emită vreo opinie de curaj. Treaba lui, îşi merită soarta. Eu nu doream să apăr un sistem agonic – care şi pe mine mă ţinea în frig, cu apă rece ca gheaţa la robinete –, tot ce am vrut era să nu ne dea lecţii corifeii bolşevismului, care au ticăloşit ţara asta 20 de ani. Ţin minte că după primul meu scandal cu rabinul, în 1980, cînd publicasem articolul „Idealuri“, patriotul Constantin Mitea îmi spunea, în biroul lui de la „Scînteia“.

– Vadime, tu nu ştii nimic din ce-am suferit noi, în presă. Toată era în mîna evreilor, ne umileau cum voiau ei, ne trimiteau la bufet după struguri, sandvişuri şi cafea, erau stăpîni absoluţi.

pag 22 jurnalul 1

Şi acum, ce văd ochii mei? Pe acelaşi ideolog înrăit, cu mutra lui de vietate hoaţă, cu ochii ăia mici şi încercuiţi de urdori lipicioase, plescăind din limbă, dînd lecţii de politică şi economie. Se mai şi demască, poate din îngîmfare, poate din prostie: afirmă că în 1989 a fost în S.U.A., apoi, la înapoiere, a trecut pe la Moscova, unde a avut convorbiri cu oficialităţile. Pe urmă îi spune acelei şandramale cu fustă (nevastă de doctor şperţar):

– Am fost nevoiţi să-l executăm pe Ceauşescu, fiindcă eram în pericol ca adepţii lui să-l elibereze.

Carevasăzică, soarta lui era pecetluită, atunci ce rost a mai avut mascarada aia de proces?! Ce păcate ispăşeşte, oare, Poporul Român, de este silit ca, în prima zi a anului, de Sfîntul Vasile, să suporte figura respingătoare şi buhăită a unui komisar evreu, însetat de sînge, răzbunător şi, vai, profund incult? Păduchiosul ăsta crede că dacă are o oarecare isteţime de prăvăliaş, care vinde „ace, brice şi carice“, asta înseamnă automat că el este un oracol, că ţine prelegeri şi conferinţe, că se înalţă ca Farul de la Agigea să călăuzească noroadele pe Marea în furtună?! Ce dobitoc sinistru! Doamne, cînd va scăpa România de ţîţîna aia purulentă a Kominternului evreiesc, care din 1921 încoace ne usucă măduva spinării? Privesc la micul ecran şi nu-mi vine să cred: Brucan arată dosare întregi cu extrase şi sublinieri din presa străină, menite să ne convingă ce erou a fost el. Dar unde e Scrisoarea celor 6? Pauză. Nu există! O recompune el acum, din memorie. Apoi îl acuză pe Gheorghe Apostol că l-ar fi turnat, în primăvara lui 1989, la Securitate şi că ar fi indicat şi textul de Lege în care să-l includă. Jalnic spectacol! Noroc că s-a nimerit cineva mai obraznic ca el: canalul 3 al Televiziunii Franceze, care transmite în direct un interviu cu primul-ministru, Petre Roman. Discuţia se poartă în exclusivitate în franceză, nu ştiu cîţi locuitori ai Franţei s-or uita acum pe acest canal obscur şi cît i-o interesa pe ei cu adevărat ce s-a petrecut la noi, dar ştiu că în România se uită cam 15 milioane de cetăţeni care nu ştiu limba lui Voltaire, iar vedeta de Roman îi jigneşte, refuzînd să vorbească în limba ţării noastre. E clar că face paradă de cultură. Parcă am fi sub ocupaţie străină. Înţeleg că e vorba de o videocasetă filmată în sediul C.C. al P.C.R., în care apare şi comandantul USLA, colonelul Gh. Ardeleanu:

– Cînd v-aţi înţeles cu teroriştii? – îl întreabă incomodul reporter francez pe băiatul lui Valter Roman. La care ăsta ia foc!

Se reia apoi interviul cu Brucan. Acesta îşi exprimă teama că teroriştii pot pune în pericol viaţa oamenilor care sînt acum importanţi în ţara asta. Adică el. Şi Petre Roman. Şi Gelu Voican. Pe micul ecran locul monştrilor stalinişti e luat de un monstru butaforic: se transmite filmul lui Steven Spielberg, „E.T.“. Pentru copii, merge. Ăsta chiar că-i un evreu deştept, un cineast total. După film, mai apare o dată Petre Roman, care dialoghează cu fostul său şef de doctorat în hidraulică, de la Toulouse. Vedeţi cum îşi tot aduc martori?

pag 22 jurnalul 3

Vedeţi cum îşi caută adepţi afară, pentru că în ţară nu au pe nimeni? În ceea ce mă priveşte, eu m-am lămurit rapid. Aici sînt două chestiuni total diferite: 1) jertfa tineretului; 2) acaparea Puterii de către evrei. Noroc că mai apare cîte un tînăr curajos, care îi acuză că şi-au băgat toate rudele în Frontul Salvării Naţionale! Către miezul nopţii, anunţuri literalmente disperate, că mîine va fi reluat întreg interviul cu „profesorul“ Silviu Brucan! Se vede treaba că bătrînul arţăgos a făcut tărăboi. Adică, să-l întrerupă cineva pe el?! Ni se spune că François Mitterand a vorbit telefonic cu Ion Iliescu şi Petre Roman. Cine pe cine o fi sunat? Un lucru e sigur: premierul Bulgariei, Petăr Mladenov, l-a chemat la telefon pe Ion Iliescu să-l felicite şi să-i transmită urări de sărbători etc. Noaptea, în jurul orei 12, îmi telefonează Toma Michinici:

– Sînt îngrijorat pentru viitorul ţării, pe mîna cui a încăput! L-ai văzut pe Brucan? A indignat o ţară întreagă! Cîtă neruşinare la el, să-şi făurească un statut de erou, să ne înveţe pe noi patriotismul!

Mă bucur că şi primul rebusist al ţării gîndeşte la fel ca mine. Înseamnă că românii nu s-au lăsat păcăliţi. Cu exact 150 de ani în urmă, Grigore Alexandrescu scria epistola elegiacă „Anul 1840“. Ce-aş putea să scriu eu acum, în 1990? O filă de Jurnal, desigur. Mai am starea de spirit de a crea vreun poem? Hotărît, nu! Fără să vreau, îmi amintesc de ultima replică a piesei „Rinocerii“ a lui Eugen Ionescu. Înnebunit de rinocerizarea tuturor, Beranger strigă: „Carabina, unde e carabina mea?“. Zău că-ţi vine să pui mîna pe armă…

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI