Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (14)

in Lecturi la lumina ceaiului

2 ianuarie 1990. Mahmureala de după sărbători. Deşi n-am băut mai nimic, decît un pahar de vin cu apă minerală. Numai că aşa sînt zilele astea de la cumpăna anilor. Parcă anul cel vechi mătură cu coada lui de veveriţă totul, lăsînd în urmă frigul unei pustietăţi sufleteşti inexplicabile. O explicaţie tot există: am îmbătrînit cu un an. Nu timpul este cel care trece. Noi trecem. Timpul stă pe loc. De fapt, mai mult se mişcă spaţiul decît timpul. Şi timpul e o formă de energie. Azi e marţi. Trei ceasuri rele. Dar ce-ar putea să fie mai rău decît a fost pînă acum? Poate doar să-mi spargă cineva uşa şi să mă lichideze. Ar fi, recunosc, calea cea mai scurtă de a-mi revedea mama.

Privesc pe micul ecran cum soldaţii din curtea Televiziunii fac un Om de Zăpadă cu brasardă Tricoloră. Lîngă el scriu cu crenguţe de brad: LIBERTATE. Da, e un cuvînt înălţător. Dacă stau bine să mă gîndesc, celebra poezie a lui Schiller se numea „Oda Libertăţii“, dar Beethoven i-a schimbat titlul în „Oda Bucuriei“. Se difuzează un reportaj de la Staţia de Metrou Aviatorilor, unde încă mai fac nişte civili de strajă cu arma în mînă. Mult s-a mai tras în aceste 10 zile! Incredibil de mult. Ca la ficare cutremur social de genul acesta, îşi fac apariţia, precum ciupercile după ploaie, toţi şarlatanii, toate minţile rătăcite, toţi demagogii neruşinaţi, care propun momente de reculegere din oră-n oră şi ţin cuvîntări penibile la orice răscruce. Cine i-a văzut pe-ăştia pînă acum? Cine ştia de ei, ce-au făcut în viaţă? Tinerii sînt pierduţi pe drum, treptat. Se pomeneşte mereu despre ei, dar nu mai sînt chemaţi la TV să vorbească în direct. Acum nu mai sînt buni, stînjenesc, n-au haine frumoase şi sînt nebărbieriţi. Imaginile unor femei care-şi bocesc morţii mă sfîşie. Ar fi ideal să nu se mai ajungă niciodată ca românii să se împuşte între ei.

În toată Istoria n-a fost niciodată aşa ceva în România. Sună telefonul. „La Mulţi Ani!“ Răspund cu plăcere, e Pierre Gherase, un cunoscut de-al meu care a muncit din greu prin America şi pe care l-am ajutat să-şi cumpere o casă. Nu l-am ajutat cu bani, fiindcă n-aveam, dar am izbutit să aflu de la Institutul Proiect Bucureşti că zona aceea nu va fi demolată. E mare lucru. Acum îmi spune la telefon un paradox de bun-simţ: „România, dintr-o societate politică ce făcea bani, trebuie să treacă la o societate financiară ce face politică“. Îmi aduc aminte de cîte ori am cerut directorului general Agerpres, Alexandru Ionescu, să ies din presă şi să muncesc pe un şantier, sau într-o fabrică. Nu m-a lăsat nimeni. Dar nici nu-mi tipăreau cărţile. Din 1986 pînă în 1990 n-am mai publicat nimic. Rabinul era mai tare. Ca şi echipa kominteristă, care m-a urît de moarte: Gogu Rădulescu, Leonte Răutu, Ştefan Voicu, Petre Lupu… Aflu astăzi că numele de Agerpres e schimbat în Rompres, ceea ce e o tîmpenie. Nici TASS, nici Taniug nu s-au schimbat. Ce l-o fi apucat pe Neagu Udroiu? În fiecare zace un reformator neîmplinit, fiecare vrea să schimbe, să boteze, să lase dîre adînci. Mama niciodată nu-i spunea instituţiei pe numele întreg, avea ea codul ei intimist, dimineaţa cînd plecam de acasă mă întreba: „Te duci la Ager?“. Era tare mîndră că lucram acolo, stătea în faţa blocului, pe bancă, şi sporovăia cu toţi vecinii din Aleea Compozitorilor. Străduţă pe care, prin 1983, un netrebnic de plutonier a omorît cu ranga o căţeluşă, apoi i-a luat puişorii şi i-a aruncat, ca pe nişte mingi de oină, de zidurile blocului. Întreg imobilul unde locuiau părinţii mei a fost şocat.

pag 22 jurnalul 1

L-am sunat atunci pe generalul Gh. Opriţă, şeful Consiliului Politic Superior al Armatei, i-am spus ce crimă a putut săvîrşi bestia aia care îşi zice militar, dar după o zi generalul mi-a telefonat că lucrurile nu stau aşa, că au făcut ei investigaţii, c-o fi, c-o păţi, că boul bălţii, cum zicea Barbu. Îmi pare rău de Opriţă, dar el va rămîne în memoria mea cu acea muşamalizare neroadă. Oare de ce mă gîndesc la toate astea acum? De ce încape atîta dragoste în inima mea, faţă de cîini, în special, dar şi faţă de toate vieţuitoarele lumii? Poate mai puţin faţă de şerpi, care îmi stîrnesc teamă şi repulsie şi care se pare că sînt singurele vieţuitoare din lume ce nu pot fi (nici teoretic, nici practic) îmblînzite de oameni.

„E casa mea o Arcă a lui Noe…“ – mă frămîntă versul ăsta, aş vrea să-l continui, să scriu toată poezia, dar nu mai am starea de spirit. La televizor îşi fac apariţia 2 reporteri frenetici: Victor Theodoru, care e scandalizat că la Spitalul de Urgenţă lipseşte uleiul de ricin, şi Eugen Dumitru, autorul versurilor la marşul „Două decenii de împliniri măreţe“, care, după anul universitar 1985, devenise depăşit, aşa că autorul a găsit formula perenă „Trăim decenii de împliniri măreţe“. În 1979, cu prilejul împlinirii a 35 de ani de la 23 August 1944, Tudor Vornicu şi Gh. Atanasiu îmi încredinţaseră scenariul unui spectacol festiv. Abia mă întorsesem de la studiile vieneze. Am vrut atunci să difuzez pe post Proclamaţia citită de Mihai de Hohenzollern în acea seară crucială, luasem chiar legătura cu Ilie Ceauşescu, pe atunci doar colonel. A ieşit un mare tam-tam, unde mă pomeneam? Normal că nu am fost şi nu voi fi monarhist, dar îmi place să lucrez cu documente. Nu s-a putut. Pînă la urmă, Eugen Dumitru a realizat el tot spectacolul. Acum şi-a tras nişte ochelari de intelectual pocăit şi vorbeşte de „trista jumătate a vieţii multora dintre noi“. Ca mîine va fi iarăşi realizator de emisiuni şi, dacă ieri mă scotea pe motive partinice, acum mă va scoate tot pe motive, dar de pe noua sa poziţie, de acuzator. Nu va trece mult timp şi cei care ne cereau nouă, scriitorilor, să băgăm şi strofa aia, şi ideea aia, şi teza aia, vor pretexta că de fapt noi îi terorizam pe ei. Totul e posibil. Regimul s-a prăbuşit cu zgomot. La două-trei blocuri era cîte un securist, care ştia tot ce mişcă. Ceea ce în 1946 se numea „procesul marii trădări naţionale“, astăzi a devenit „procesul marii laşităţi naţionale“. Toată lumea dă vina pe toată lumea, impută, reproşează, acuză, demască, incriminează.

La televizor, în chip de eroi persecutaţi de dictatură, Cristian Ţopescu şi Ion Caramitru. O maimuţă cu ochi apropiaţi şi tunsoare de călugăr franciscan – Marilena Rotaru – care s-a menţinut în TVR şi a voiajat prin toată lumea, pentru că trăia cu toţi redactorii-şefi şi cu toţi secretarii P.C.R., pozează şi ea în persecutată. Apare pe micul ecran, la o oră de vîrf, într-o zi de sărbătoare, şi minte că în iunie 1989 ar fi fost interzis la Televiziune însuşi… Eminescu! Motivul? Ea zice că Ion Caramitru a recitat „Luceafărul“ şi Cabinetul 2 a protestat zicînd: „Nu aşa se recită Eminescu!“. Ştiţi care e adevărul? Ea avea dreptate, Elena Ceauşescu, pentru că play-boy-ul recitase prost capodopera eminesciană, cu imposibila lui sîsîială copiată (după cum îmi mărturisea Colea Răutu) de la marele George Vraca. Ţin minte că exact atunci, în iunie 1989, o asistentă universitară mi-a scris o epistolă, să-l ajut pe Caramitru, că cercul lor de prieteni numai la mine se gîndeşte, ca la singurul om de curaj etc., etc.

N-avem cum să-l ajut, decît îndreptîndu-i limba cu ajutorul unui logoped.

Fac ce fac şi revin la televizor! Uneori, încep să cred că acesta nu-i „Jurnalul Revoluţiei“, ci „Jurnalul unui telespectator“. Mă revoltă dialogul a doi colonei, Gh. Arădăvoaicei şi Nicolae Cenuşă, care lovesc într-un om căzut: generalul Ilie Ceauşescu. Motivul? Ei zic că era incult, limitat, despotic, birocratic etc. Din păcate pentru ei, ambii au făcut carieră pe spinarea lui Nea Ilie. Pînă nu i-a publicat el, nu auzise nimeni de răcanii ăştia. De unde atîta ură şi ingratitudine? Sînt tare curios dacă cei doi maiori care îi datorează enorm lui Ilie Ceauşescu – Ioan Talpeş şi Mihail Ionescu – vor să-şi mai amintească de el. Dar unde-o fi generalul acum? Se aude că e închis. De ce? Pe motiv de frate. Dar un asemenea motiv nu există în toată Justiţia lumii. Nu cu multe zile în urmă, apăruse şi dr. Sergiu Tănăsescu, cel care, beat fiind, omorîse un om cu maşina, prin 1986. Şi mai şi fugise de la locul faptei. A izbutit să facă numai 1 an de închisoare.

pag 22 jurnalul 3

L-a salvat colonelul Marin Bărbulescu. Acum, deşiratul ăsta bătrîn ne vorbeşte de… drepturile omului şi de libertate! Păi dacă în condiţii de nelibertate a făcut terci un om, vă daţi seama ce măcel o să iasă în libertate? Primesc telefon de la Nuţu, din Germania, pe la ora 6 după-amiază.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI