Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (15)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Îmi spune că în „Corriere della Serra“ a apărut un articol cum că Petre Roman a fost amantul Zoei Ceauşescu. La Televiziunea germană se afirmă că gloanţele dum-dum sînt interzise de legile internaţionale ale războiului. Îl înştiinţez că, împreună cu Barbu, vreau să scot o revistă. – „Cum se va chema?“ mă întreabă el. „Tricolorul“ – îi răspund eu, cu voce stinsă. Ştiu că n-am şanse să o scot. De unde bani? „Pe aici se vorbeşte că ai fost arestat“ – mă iscodeşte amicul. „De ce aş fi fost arestat, Nuţule? Poate pentru că în mai 1989 l-am scos pe fratele tău mai mic din închisoare şi m-am umilit pe la toate cabinetele…“ Primesc telefon şi de la Patronul: „Suzănica şi cu Dulea au fost arestaţi pentru că în 5 maşini ale Ministerului Culturii au fost găsite arme. Soldaţii au ciuruit maşinile cu gloanţe…“. Nu mai ştiu ce să cred. Neajutorata „mamă dragă“ să umble ea cu arme? Eu sînt cel care a poreclit-o Suzy Quatro, încă de prin 1980, pentru că mînca şi cîntărea cît 4. Multe porecle am dat eu, au intrat în folclor şi nu se mai ştie autorul. În sfîrşit, interviul cu Silviu Brucan a fost reluat. Trebuie să ştim de stăpîn! Mă şochează o afirmaţie a acestei Caiafe: „Iată de ce am luat măsura în noaptea de duminică pentru judecata şi executarea Ceauşeştilor“ – se scapă Pithya stalinistă. Aşadar, nu Tribunalul a hotărît? Totul fusese stabilit înainte? Atunci ce rost a mai avut înscenarea aia?
pag 22 jurnalul 2
Nişte tineri se plîng, tot la TV, că o doamnă le-a spus „Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu!“. Eram sigur că o să înceapă lumea să-l regrete. Păcăleala nu ţine mult. Între un român patriot şi gospodar ca Nicolae Ceauşescu şi un evreu slinos, prosovietic şi sangvinar ca Silviu Brucan, pe cine alegeţi voi, românii mei dragi? Aflu de la Soby Cseh că Sergiu Nicolaescu se deplasează prin judeţe, pentru a verifica dacă noua Putere e instalată. Soby e revoltat. Evenimentele se rostogolesc ca o avalanşă. Graniţele sînt deschise. La Uniunea Scriitorilor se află în vizită preşedintele Adunării Naţionale a Franţei, Laurent Fabius, care perorează că „sîntem fraţi latini“. Asta înseamnă că şi evreii care au umplut România de sînge sînt tot latini, fraţi de cruce cu Napoleon şi Balzac, care erau… antisemiţi! Două reporteriţe TV compromise total (adică politruce de dragul politruciei!) transmit o emisiune de la Timişoara. Un cetăţean de pe malul Begăi îl salută pe Ion Iliescu, pe motiv că acesta a lucrat acolo. Se zvoneşte prin Bucureşti că Tudor Postelnicu supraveghea nu mai puţin de 2 milioane de posturi telefonice! La Ministerul Turismului a fost instalat ca şef suprem căpitanul Mihai Lupoi, iar în subordinea lui este generalul-colonel Costache Smeu! Acest Lupoi o fi vreun Bonaparte la asediul Toulonului, cînd nu împlinise 24 de ani, din moment ce el, căpitan, a devenit şef peste un general! Nu mai am chef de nici o casetă video, de nici un film. De filme ne arde nouă acum, cînd viaţa e atît de palpitantă? Nu pot să-mi explic cum de s-a ruinat, ca un castel de nisip, P.C.R.-ul. Înseamnă că n-a avut nici o bază de massă serioasă…
3 ianuarie 1990. Înaintez cu greu în Noul An. Nu mă pot obişnui cu cifra de 1990. Fiind un paseist, gîndul mă poartă înapoi, în secolul trecut. Tot ceea ce era frumos se petrecuse pînă în 1890, an care îi găsea pe Eminescu şi pe Creangă în pămînt. Dar, ce uşor zboară telegarii gîndului! Fireşte că n-are nici o legătură. Păcăleala cea mare a trecut.
A devenit limpede că fosta echipă stalinistă, îndepărtată de Ceauşescu de la Putere şi pusă cu botul pe labe, s-a răzbunat sîngeros. Nu singură, că n-avea snagă în ea, ci cu ajutorul Moscovei şi al altor Puteri străine. Aici e mîna lui Gorbaciov, care, ca orice om însemnat cu o pată de la natură, e foarte periculos (Raisa, nevastă-sa, e tătăroaică, iar tribul ei de şamani şi vrăjitori l-a ajutat mult pe mujicul rus). L-am văzut pentru prima şi (probabil) ultima dată în urmă cu cîţiva ani, realizam un reportaj pentru revista „Actualitatea Românească“, eram la Muzeul Ceramicii şi Sticlei (fostul Palat Ştirbey, de pe Calea Victoriei, peste drum, oblic, de C.S.P.) – cînd am ieşit afară trecea coloana oficială de maşini, pe Calea Victoriei, am apucat să văd figurile şi pălăriile lui Ceauşescu şi Gorbaciov. Victima şi Călăul. Tot aşa, destul de fugitiv, am văzut la Bucureşti tot felul de personalităţi, de la De Gaulle şi Fidel Castro, pînă la Richard Nixon, Leonid Brejnev, Santiago Carillo, Kim Ir Sen, Todor Jivkov, Kurt Waldheim… Astăzi, unii dintre ei sînt morţi.
Tînărul Gh. Asachi fusese mai norocos decît mine: îl văzuse la Palatul Schönbrunn din Viena pe Napoleon Bonaparte! Alt veac, alt calibru. „Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii“ – scria Eminescu, despre Secolul XIX, desigur – dar mi se pare că mult mai bine se aplică memorabilul său vers Secolului XX. Un veac care i-a avut în miezul său pe Napoleon, pe Goethe, pe Beethoven, pe Verdi, pe Balzac, pe Byron, pe Puşkin, pe Dostoievski, pe Tolstoi, pe Wagner, pe Hegel, pe Garibaldi, pe Goya, pe Ibsen, pe Chopin, pe Edison, pe Jules Verne, pe Bălcescu şi pe însuşi Eminescu – nu putea fi al „saltimbancilor şi irozilor“. Din ce fundătură a timpului o fi apărut Silviu Brucan? În ce categorie a monştrilor să-l amplasăm? E saltimbanc? E irod? Da, a irod arată, dar cu literă mare, adică Irod Nebunul, care a omorît-o şi pe nevastă-sa, Mariana (Miriam), dar i-a lichidat şi pe cei 3 fii ai săi, astfel încît împăratul Octavian Augustus a putut rosti faimoasa frază: „Aş prefera să fiu purcelul lui Irod decît copilul lui“. Dacă acest Saul Bruckner a suferit în Dămăroiaia (şi acesta e unicul indiciu al valorii lui de rezistent), eu propun să fie aleşi în fruntea ţării toţi locuitorii cartierului respectiv şi ai altor cartiere mărginaşe, ca şi ai tuturor satelor care aveau (şi mai au!) closet în fundul curţii şi case dărăpănate. Păi, ei n-au suferit la fel?
pag 22 jurnalul 3
Încerc să-mi omor timpul cu ceva. Caut prin hîrtii toate scrisorile şi dedicaţiile măgulitoare ale unor oameni, unii chiar personalităţi, poate le strîng într-un volum. De ce? E nevoie să mă justific, să mă apăr? Am scrisori şi dedicaţii de la Gheorghe Eminescu, Dumitru Murăraşu, Ioan Masoff, Augustin Z.N. Pop, Edgar Papu, Mitropolitul Olteniei, am fotografii împreună cu Ana Aslan, Alexandru Giugaru, Romulus Vulcănescu, Dumitru Fărcaş, Ştefan Pascu, i-am cunoscut pe preşedintele Austriei şi pe suveranul Statului Monaco, Prinţul Rainier – dar ce mai contează toate astea acum? Eu am căzut de cealaltă parte a baricadei, sînt fixat într-un insectar diabolic al „Europei libere“. Îmi descopăr o bucurie secretă, de care nu mă credeam capabil: cu cît se ceartă ăştia mai mult între ei, cu cît sînt tulburări mai mari, cu atît mai abitir lumea regretă liniştea de dinainte şi, implicit, păcatele de care sînt astăzi acuzat vor deveni virtuţi.
pag 22 jurnalul 1
Mă întorc în faţa televizorului, aici e bătaia alviţei. Meteorologii englezi au stabilit că 1989 a fost cel mai călduros an din 1659 încoace, de cînd funcţionează serviciul lor specializat. Asta înseamnă că au avut loc explozii solare, care au influenţat viaţa pămînteană. Chestia este: trebuia schimbat ceva? Bineînţeles că trebuia. Îmi vin în minte acum numai două incidente cu Securitatea: prin 1973, aflîndu-mă la Salonul Spaniol cu fotograful Emanuel Tînjală, ziaristul Elisei Tarţa şi două tinere frumuşele, am avut inspiraţia de a spune un banc cu Lenin, dar toată conversaţia noastră era înregistrată, aşa după cum avea să-mi spună fotograful Constantin Cioboată, care aflase de la un securist, şi aşa după cum mi-a mărturisit şi şeful localului, Viorel Păunescu, care mi-a mai zis că în repetate rînduri îmi erau puse sub scrumieră microfoanele Securităţii.
(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI