Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (16)

in Lecturi la lumina ceaiului

Al doilea episod s-a petrecut într-o noapte de aprilie a anului 1986, cînd Steaua Bucureşti zdrobise cu 3-0 pe Anderlecht şi se calificase în finala Cupei Campionilor Europeni la Fotbal: atunci, în acel entuziasm de nedescris, m-am dus cu Eugen Barbu la Restaurantul Chinezesc, direct din vulcanul stadionului iluminat cu torţe, l-am rugat pe frate-meu, Marcu, să-l caute pe antrenorul Stelei, Emeric Jenei, şi să-i spună unde sîntem, după o oră acesta a apărut, fericit, am stat la poveşti şi taclale pînă pe la vreo 3 dimineaţa (deşi nu era voie, dar momentul era special!), numai că la o masă alături ne imprima continuu un ofiţer de Securitate! Şi asta ne-a spus-o şeful localului, pătimaşul dinamovist Dorel Ţurlui! Acum ce-o fi avut de imprimat banditul ăla la o discuţie de fotbal  într-o noapte de carnaval popular? După mai mult timp de la cucerirea trofeului european de către Steaua, generalul Ilie Ceauşescu mi-a spus în biroul lui de la M.Ap.N., unde era un frig de scoteai aburi pe nas, iar el stătea cu mantaua pe el:

– Abia acum, la 6 luni de cînd Steaua a cîştigat Cupa, am putut şi noi să-i răsplătim pe băieţi în mod oficial. Ştii cine ne-a împiedicat? Ministerul de Interne! S-au purtat cu noi de parcă am fi săvîrşit un act de înaltă trădare faţă de ţară, ne-au reclamat, ne-au pus beţe în roate, i-au urmărit pe jucători, au intervenit la şeful statului, dar cîte n-au făcut?

Să mai pomenesc şi de scena de pomină de pe Stadionul Ghencea, cînd un arbitru ticălos i-a furat pe stelişti într-un meci cu cei de la Dinamo (sau de la Victoria, nu mai reţin exact), iar din tribuna oficială s-au auzit nişte ţipete: „Aşa ne furaţi mereu! Voi, generalii de la Interne, le daţi paşapoarte arbitrilor, şi valută, şi carnete de conducere, asta e explicaţia, îi aveţi la mînă pe toţi, de-aia tremură în faţa voastră!“. Mahării de la Miliţie şi Securitate îngheţaseră. Am întrebat nişte militari cine e persoana asta atît de curajoasă. „E Zoe Ceauşescu!“ – a venit răspunsul. Ce vreau să spun prin asta? Se instaurase o atmosferă de spaimă şi teroare, cu mai mulţi răspunzători. Acea lume era bolnavă şi nu se lăsa vindecată, nu permitea nici măcar deschiderea unei ferestre, ca să intre puţin aer proaspăt. Îmi vine în minte ce-mi povestea Mădălin Voicu despre Nicu Ceauşescu, cu care copilărise, îi altoia prin anii ’50 tatăl lui Nicu (viitorul şef de stat) cu umeraşul de haine, că făceau numai trăznăi în Grădina Ioanid, lîngă care locuiau ambele familii în acea vreme. Într-o noapte, pe la 4 dinspre ziuă, la geamul lui Mădălin s-au auzit nişte bătăi puternice. Era Nicu, întors de la un chef, care i-a strigat: „M-am săturat de atîta minciună!“. Din păcate, din pricina lui închisese maică-sa toate restaurantele din ţară, la ora 10 seara, ca să nu mai chefuiască, nu-i duceam noi grija… Şi în familia aceluiaşi Ion Voicu, un înalt demnitar al aceluiaşi regim, Dumitru Popescu, a rostit la o agapă un adevăr pe cît de simplu, pe atît de profund: „Niciodată n-a fost mai bine şi mai rău ca acum!“. Abia azi, la două săptămîni de la căderea acelui regim, îmi dau seama cîtă dreptate avea!

pag 22 jurnalul 2

A început dezmăţul pe micul ecran. Nu credeam să apuc ziua să văd secvenţe din filmul semi-porno „9 săptămîni şi jumătate“! Îl văzusem pe video, cu cîteva luni urmă, şi, în afara muzicii şi a calităţii imaginii, totul mi s-a părut cam tras de păr. Acum se dă şi la Televiziunea Română! În Occident, ai zeci de posturi şi canale, poţi opta, pe cînd la noi? La noi totul devine aproape obligatoriu, iar la un tineret fără educaţie sexuală sănătoasă, asemenea stimulenţi pot duce la complicaţii. Tot la televizor apare colonelul Corneliu Diamandescu, care ne spune cum a fost arestat Ceauşescu: s-ar fi refugiat la Institutul de Seminţe de lîngă Tîrgovişte. Un ofiţer de Miliţie a venit şi i-a întrebat, pe el şi pe ea, dacă sînt sănătoşi. I-a minţit că a venit să-i salveze. S-au urcat într-o maşină de radar, cu încă un miliţian. S-au dus pînă la Comitetul Judeţean al P.C.R. Acolo era strînsă prea multă lume, care, culmea, credea că cei doi sînt în clădire. Apoi au întors pe roţi şi s-au îndreptat spre Combinatul de Oţeluri Speciale, dar nişte automobilişti i-au recunoscut, s-au luat după ei şi le-au ciocnit maşina. În timpul ciudatei curse, un miliţian i-a întrebat de ce-au înfometat populaţia. Ea ar fi răspuns tot cu o întrebare: „Ai văzut dumneata vreun om mort de foame în România?“.

Apoi, celălalt miliţian a vrut să ştie de ce făcuseră programul TV numai de două ore pe zi. La care Ceauşescu a răspuns: „Ca să nu obosească Poporul şi să poată munci a doua zi“. Gafă mare, colosală, a lui Ceauşescu! Romanii nu erau proşti cînd lansaseră formula „pîine şi circ“. S-ar putea ca nu întodeauna un conducător să le ofere pe amîndouă, dar măcar o supapă trebuie deschisă.

pag 22 jurnalul 3

 

Din păcate, Ceauşescu le suprimase pe amîndouă: pîinea noastră cea de toate zilele lua drumul străinătăţii, iar circul, adică distracţiile, ce să mai vorbim! Una dintre principalele vinovate pentru prăbuşirea morală a românilor a fost ea, Televiziunea, această Sodomă a României (Gomora era Casa Scînteii). Sper că nu mă va cuza nimeni şi de degradarea programelor TVR, pentru trei motive: 1) Eu n-am lucrat niciodată la Televiziune; 2) Reportajele de scriitor, pe care le făceam cam o dată la 4 luni, erau întotdeauna masacrate de vizionări şi mi se spunea de la obraz că nu vor intra dacă nu băgăm şi aia, şi aia, şi ailaltă; 3) Datorită scandalului declanşat de rabinul Moses Rosen, dar şi din pricina zelului politruc al directorului Petre Constantin (care mă ura prin ricoşeu, fiindcă îl ura pe Barbu, încă de pe cînd conducea propaganda Capitalei, iar Patronul îi crea mari greutăţi!), eu n-am apărut absolut deloc, timp de 6 ani, între 1984 şi 1990.

Măcar în spectacolul realizat de mine şi de Gheorghe Vitanidis, de 1 Decembrie 1983, la Sala Polivalentă, cu Ceauşescu în sală, aveau să cînte, pentru prima oară pe postul de Televiziune, imnurile mîndriei naţionale, „Treceţi, batalioane române Carpaţii“ şi „Presăraţi pe-a lor morminte“ – plîngeau generalii în sală. Aşa e, Dumitru Moroşanu, că doar împreună am tot transpirat pentru cîntecele astea? Să mai lămuresc ceva: au început să se audă voci că pe scenariile unor spectacole festive aş fi încasat sume exorbitante. Iarăşi se minte: pentru fiecare din cele cca. 10 spectacole realizate (în special cu Ansamblul Armatei şi Rapsodia Română), am primit între 2.500 şi 4.000 de lei. Au existat cazuri cînd am fost plătit cu 40 de lei pentru un sonet – mă refer în special la un grupaj de 10 sonete, publicate în 1982 în „Săptămîna“, pentru care am fost plătit cu… 400 de lei! Cînd i-am spus lui Al. Pintea, şef de sector al C.C. al P.C.R., mi-a răspuns că nu crede şi că, dacă totuşi e adevărat, el va mînca ştatul de plată. „Poftă bună!“ – i-am urat. Discuţia avea loc la Sala Flacăra din Casa Scînteii, cînd m-am luptat ca un leu pentru salvarea revistelor de Istorie, atacînd-o foarte dur pe Aneta Spornic, ministrul de atunci al Învăţămîntului. „Daţi-l afară! Să-l punem în discuţie!“ – strigau atunci toţi politrucii, în frunte cu unul de la ziarul „Munca“, Cornel Piloff. Noroc că mai există martori, în frunte cu Ion Mitran („Scînteia“), Ion Cumpănaşu (Agerpres), Ion Pavelescu şi Maria Costache („România liberă“) ş.a. Astăzi, dizidenţii sînt alţii. Echipa „Europei libere“. Cavalerii de Kurlanda. Într-o emisiune realizată de Grupul pentru Dialog Social şi prezentată la Televiziune, Al. Paleologu zice de Nicolae Ceauşescu: „sinistra bestie oligofrenă“. Vai, vai, se poate, coane Alecule, un intelectual aşa subţire ca matale să vorbească aşa de urît? Păi în 1968 nu-l lăudai pe Ceauşescu, nu-i trimiteai telegrame? Apare şi unul Gabriel Liiceau, care fusese „ciuca bătăilor“ într-un serial al lui Barbu. Acest Liiceanu, care e ţigan sadea, vorbeşte de „calitatea cărămizii umane“. De fapt, el citeşte un „Apel către lichele“, fiind anturat, la un fel de prezidiu, de Octavian Paler. Mă uit la faţa de mort a acestui Paler – nu-i tresare nici un muşchi, nu se simte vizat de Liiceanu, deşi Paler a fost şi a rămas una din marile lichele ale acestui secol românesc.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI