Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînã în zilele noastre (17)

in Lecturi la lumina ceaiului

Unii zic cã eu n-aş avea dreptul moral sã-l critic, fiindcã m-ar fi angajat la „România liberã“. Nu m-a angajat el, ci Pan Solcan. El nu mai ştia cum sã mã dea afarã. În 22 august 1973, pe la ora 4 dupã-amiazã, dupã ce plecase toatã lumea de la ziar, fiindcã a doua zi era Sãrbãtoarea Naţionalã, am îndrãznit sã plec şi eu. Mã aştepta o balerinã frumoasã, Zîna, sã hoinãrim prin Parcul Herãstrãu. La ieşire, cu cine dau nas în nas? Cu Paler, care venea în inspecţie!
– Ce-i cu tine? De ce pleci de la ziar, cînd e numãr festiv? Treci înapoi!
M-am întors din drum, ca la cazarmã, şi i-a dictat secretarei ãleia fioroase, Amalia, o mustrare scrisã cu avertisment! În urmãtorii 2 ani mi-a mai trîntit douã sancţiuni din astea. Relaţiile lui Paler la C.C. al P.C.R. şi la Securitate erau total speciale. În fond, el a fost tot timpul omul Securitãţii în presã. În aprilie 1973, cînd am vrut sã scriu despre bãtaia inumanã pe care i-o administrase un regizor unei balerine, care, pe un viscol teribil, îndrãznise sã întîrzie la o filmare, Paler m-a chemat la el şi mi-a spus pe un ton rãstit, cu martori:
– Bãi, pletosule, cine te-a plãtit sã te iei de Athénée Palace? Tu nu ştii cã acel regizor face spectacolul la barul respectiv? Acum m-a sunat de la cabinetul tovarãşului Ceauşescu, cã a reclamat directorul Iulian Vintilã. Sã scoţi imediat articolul!
Zadarnic am încercat sã-i explic cã nu era nimic politic aici, un regizor a cãlcat în picioare o balerinã şi orice bãrbat care se respectã trebuie sã ia atitudine. Nimic, Paler era stanã de piatrã. Cariera lui era mai presus de orice. Dupã cîteva luni, am fost mutat disciplinar la revista „Magazin“. Nu pricepusem de ce, doar ţinusem cu succes toate rubricile ziarului: „Alo! 17.11.47“, „Zig-zag“ şi „Cotidianul“. Avea sã mã lãmureascã colegul meu, Marius Georgescu:
– Te-ai despãrţit de fata lui Vintilã, n-ai vrut sã o iei de nevastã? Asta e, taicã-su s-a rãzbunat, a trimis doi ofiţeri de Securitate la Paler sã-i cearã sã te dea afarã, fiindcã spui bancuri cu regimul, cu Ceauşescu, eşti un element periculos. Ştii cum e Paler, a cedat imediat…
Pe urmã, dupã ce am fãcut Armata, în octombrie 1975, cînd deja trãiam cu numai 800 de lei pe lunã (acelaşi Paler îmi fãcuse doar jumãtate de normã!), m-a pus necuratul sã spun în birou nişte întîmplãri cu Nicu Ceauşescu şi cîteva bancuri politice. De faţã erau colegii mei Gh. Brãtescu (lucrase în grupul de presã al lui Ceauşescu, ca ziarist şi securist cu ochelari negri), Dumitru Mateuţã, Daniel Cocoru şi o colegã, Magda, transferatã de la Oradea. Istericul de Brãtescu a sãrit ca ars:
– Domnule, nu-ţi permit sã spui bancuri cu conducerea de partid şi de stat! Pãrãsesc biroul în semn de protest!
Şi l-a pãrãsit, dar nu s-a dus sã fumeze sau sã se uşureze, ci direct la Securitate! A doua zi a fost anchetã, zarvã mare: mai mulţi ofiţeri i-au interogat pe ceilalţi 3 colegi, care, tremurînd ca varga, au spus tot ce auziserã. Apoi, anchetatorii s-au dus la Paler. Terenul era pregãtit: atotputernicul membru C.C. al P.C.R. şi deputat M.A.N. mi-a desfãcut imediat contractul de muncã! Ce-i drept, de ruşinea celorlaţi din conducerea ziarului i-a telefonat lui Theodor Marinescu, şeful secţiei de presã de la C.C. al P.C.R.:
– Tovarãşe Marinescu, e un ziarist excepţional, are o culturã vastã…
La care Diţi a întrebat (dupã cum s-a putut deduce din fluxul dialogului):
– Atunci de ce îl mai dai afarã?
Paler a dat din colţ în colţ:
– N-am încotro, sînt interese mai mari, nu pot prin telefon…
pag 22 jurnalul 1
În stilul diversiunilor epocii, mi se inventase un proces de plagiat (?!) – cicã furasem un articol din revista „Sinteza“ a Ambasadei S.U.A. şi-l publicasem în revista „Magazin“. Da, era un articol de ştiinţã, despre Lunã sau Venus, nu mai ştiu exact, îl reprodusesem în „Magazin“, aşa cum fãceau toţi colegii din presã, inclusiv Aurel Dragoş Munteanu şi Coman Şova, numai cã NU semnasem articolul cu numele meu, cã doar nu eram nebun. Confuzia s-a datorat unui secretar tehnic, care vãzînd zeci de materiale date la cules, a întrebat al cui e articolul respectiv şi mi-a trecut din oficiu numele, aşa încît plagiatul era gata! Ce sã-ţi spun, dupã ce mi se jucase, la vîrsta de 18 ani, prima piesã la Radio (cu Ştefan Ciubotãraşu, Virgil Ogãşanu şi Valeria Seciu), dupã ce publicasem mii de poezii şi articole, dupã ce participasem la Festivalul Mondial de Poezie de la Struga (Macedonia), aveam eu nevoie sã fur (?!) un pîrlit de articolaş despre o planetã! Eu, care ştiu aproape totul despre America, pînã şi amãnunte pe care nu le cunosc nici mãcar specialiştii americani (ca de pildã folosirea, pentru prima oarã, a termenului AMERICA, în 1507, de cãtre cartograful german Martin Waldseemüller, sau moartea lui Washington, la 1799, dupã o escapadã amoroasã pe timp de iarnã, şi îngroparea lui la Mount Vernon). Îmi mai aduc aminte cã în 1976, cînd Virginia Panã (nora lui Saşa Panã) îmi ceruse sã scriu un scenariu despre Ştefan cel Mare, pentru Teatrul Radiofonic pentru Copii şi Tineret, colega ei de la Radio, Mioara Paler, a pus-o în gardã:
– Nu-i bine sã lucrezi cu Vadim, e cercetat de Securitate!
Dar cîte n-aş putea scrie despre Paler! Ce avantaje uriaşe a avut el de la Gospodãria de Partid! Vilã în Cotroceni, maşinã nouã (culoarea albastrã, a Securitãţii), cumpãratã cu numai 32.000 de lei, numãr dat tot de Securitate, 1-B-932, cãlãtorii în toatã lumea, din America Latinã pînã în Asia, Africa şi toatã Europa! De ce-o fi fost el expulzat din Italia, ca persoanã indezirabilã? Fiindcã era agent! Iatã-l acum lîngã Liiceanu, încuviinţînd grav, cu grimasa lui de Iudã bolnavã de stomac, „Apel cãtre lichele“. Aşadar, cãtre el însuşi.

pag 22 jurnalul 3
Trec pe ruşi. Nu prind nici o imagine prea grozavã, dar mãcar îmi fac o idee. Îl vãd pe cunoscutul Nicolae Moraru, care apare în plovãr negru şi vorbeşte ruseşte! Nu pricep nimic. În afarã de vreo 20 de cuvinte rãzleţe şi de expresia cinematograficã „amerikanskii bandit“, nu s-a lipit nici un strop de limbã rusã de mine, deşi am urmat vreo 6 ani la şcoalã. Aşa e cînd înveţi ceva cu forţa. Mã joc la butoane. Trec înapoi pe români, unde îi vãd tot pe ruşi. Nu e altul decît Alexandru Stark, care a fost trimis la Moscova şi opreşte lumea în stradã, întrebîndu-i pe muscali tot felul de chestii despre revoluţia românã. Ce-o mai vrea şi hahamul ãsta rusificat? Nu putea lipsi Dan Hãulicã, alt „dizident“ – în urmã cu cîţiva ani a fost dat afarã din fruntea revistei „Secolul XX“, fiindcã se ţinea numai de voiajuri prin Occident şi de nişte chestii dubioase. Cine l-a pus la loc în 24 de ore? Nicolae Ceauşescu, sensibilizat de colecţionarii de tablouri de prin C.C. al P.C.R., Ştefan Andrei şi Cornel Burticã. În fine, primesc telefon de la Ortansa Stãnescu, actriţa care a jucat în piesa mea „Toatã lumea ştie fotbal“.
– Vadimuţã, cu cine crezi cã m-am întîlnit azi? Cu nevasta compozitorului Adrian Enescu, colega mea de la Teatrul de Comedie, Adina Popescu. Ştii ce mi-a zis? (Îmi era indiferent. Oricum, nu mã puteam aştepta la nimic bun, parcã trãiesc nişte scene de-ale lui Caragiale, numai cã personajele nu mai sînt mînjite cu chinoroz, ci cu sînge).
– Şi ce ţi-a zis, mã rog?
Distractiva Ortansa, care a moştenit de la bãtrînul ei tatã din comuna giurgiuveanã Gogoşaru un simţ al dreptãţii extraordinar, se ambaleazã:
– Mi-a zis aşa: „Ortansa, nu e bine, nu e în interesul tãu sã-l aperi pe Vadim. Eu ştiu ce se vorbeşte prin cercurile noastre, ai mare grijã…“. Ce zici de proasta asta?
Ce sã zic? Nu-i primul şi nici ultimul om care-mi întoarce o faţã hidoasã. Pe actriţa respectivã o cunosc din 1976, fuseserãm împreunã la Mãrãşeşti, la un spectacol organizat de „Scînteia tineretului“, împreunã cu Jeanina Matei, Mircea Dinescu, Benedict Popescu, N.D. Fruntelatã, Vasile Cãbulea. Timp de vreo 15 ani n-a recitat la Radio şi TV decît versuri partinice. Între timp, s-a mãritat cu un evreu, care a împrumutat numele celui mai mare compozitor român, Enescu. Acum, duduia actriţã o fi şi ea vreo dizidentã. Fug toţi mîncînd pãmîntul, sã-şi scape pielea. Nu-i nimic, nu se moare din asta. Am sã rãmîn eu pe loc, cineva trebuie sã-şi asume biografia.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crãciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI