Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (18)

in Lecturi la lumina ceaiului

4 IANUARIE 1990. „S-a desfiinţat «Săptămîna»!“ Îmi vîjîie urechile. Ca un sfredel al răului, ca o uruitură surdă ce precede din adîncuri cutremurele, aceste vorbe mă năucesc. „S-a desfiinţat «Săptămîna», Vadime, cu tine vorbesc!“ Mă dezmeticesc brusc, după o noapte de lucru. E ora prînzului, ziua de miercuri. La telefon e Eugen Barbu. Da, este cît se poate de adevărat, Nea Jean îmi spune ceva inimaginabil. „Fetele m-au anunţat că vor face greva foamei!“ – continuă el cu o undă de tragism, amestecată cu o imperceptibilă teamă. În cîteva ore aflu, în linii mari, ce s-a întîmplat. Ordinul a fost semnat de Silviu Brucan şi de Dan Predescu – primul e evreu, al doilea ţigan, care s-a instalat singur în fruntea Primăriei Capitalei. Presiunile cele mai mari le-a făcut un alt individ de culoare, acest „om al cavernelor“, pe nume Andrei Pleşu, pe care nici eu, nici Barbu n-am dat vreodată două parale, el nefiind altceva decît un imens stomac de vacă cu 4 încăperi: în primele 3 încap lecturile nedigerate din tot felul de gînditori, iar într-a patra băuturile şi ciosvîrtele pantagruelice de la Tescani, unde el zice că a fost „exilat“, dar de fapt a ţinut-o într-o orgie neîntreruptă pe banii Uniunii Artiştilor Plastici. Mai mult ca sigur că serialul consacrat de Barbu lui Noica şi paraziţilor care-i creşteau în cojoc la Păltiniş (Pleşu, Liiceanu, Mariana Şora şi alţi compilatori) i-a exasperat pe închipuiţii ăştia, iar acum se răzbună. Mai pe scurtătură, un jidan şi doi ţigani desfiinţează o revistă naţională. Ce-a însemnat „Săptămîna“ timp de aproape 20 de ani, din 1970 pînă în 1989? Enorm! Ea a fost cea mai puternică redută împotriva trădătorilor de ţară, indiferent de coloratura şi de stăpînii lor, că erau din Est sau din Vest. Peste ani şi ani, cei care vor studia prin biblioteci colecţia acestei publicaţii, care avea un tiraj constant de peste 150.000 de exemplare, vor înţelege ce luptă titanică a dus acest om, Eugen Barbu, secondat de o echipă de patrioţi, pentru idealurile naţionale, pentru Basarabia şi Bucovina, pentru marea cultură a Neamului. Să mai pomenesc de bătăliile noastre zilnice cu cele 4 cenzuri care ne căzuseră pe cap şi care vînau fiecare virgulă? Să mai pomenesc de premiaţii anuali ai publicaţiei, care primeau în jurul Crăciunului cîte 10.000 de lei şi o diplomă de frumoasă aducere aminte, în cadrul unor solemnităţi unice în cultura română din acele vremuri? Nu ştiu de ce îmi aduc aminte acum de o scenă petrecută în urmă cam cu 10 ani, pe la începutul anilor ’80. Mă aflam împreună cu Patronul în biroul lui, într-o seară de decembrie, şi definitivam lista premiaţilor. Deodată, se deschide uşa şi cine credeţi că intră? Bunul şi dragul nostru Nichita Stănescu!
– Pa pa-pa-troane şi tu Va-va-vadime, faceţi lista cu premiile, aici, şi la bătrînul vostru prieten Nichita nu vă gîndiţi?
Ne-am uitat cruciţi unul la altul. Nichita nu se bîlbîia, dar cînd trăia o emoţie puternică avea o uşoară poticneală a primelor silabe, ceea ce la el constituia un farmec în plus. Ne-am ridicat amîndoi, l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat. Venise cu iarna în spate, era ca personajul din cîntecul „Sanie cu zurgălăi“, ştiţi versul „Obosit şi plin de apă…“. Pe zloata cumplită de afară, revărsată din ciutura cerului în desfundătura Sărindarilor, marele poet venise în… tenişi!
– Nichita, ce-i cu tine, de ce umbli în tenişi pe iarna asta? – l-am întrebat.
– Bă-bă-bătrîne, uită-te la picioarele mele. Vezi ce umflate sînt? Asta e o boală. Nnnu găsesc pantofi sau bocanci pe măsura mea, asta e…
Pe urmă l-a luat Barbu la întrebări:
– Nichituş, scumpule, dar noi ţi-am dat premiu…
Răspunsul lui Nichita a venit prompt:
– Nu, domnule Barbu, nu mi-aţi dat. Poate că aţi vrut să-mi daţi, da-da-dar aţi uitat. Şi să mă bată Dumnezeu, dar au venit sărbătorile şi n-am un chior în casă, ştiţi cum e la românii creştin-ortodocşi, mai cumpără una, mai fă o oală cu sarmale, mai vin dragii de copii cu colindele pe la uşă…
Tot nu ne venea să credem. Am chemat-o pe Vera, secretara, care era sora poetului Victor Tulbure.
– Doamna Vera – i-am spus – verificaţi la colecţie dacă în anii precedenţi noi i-am dat sau nu premiu lui Nichita.
Nu era greu de aflat. În 5 minute a sosit răspunsul: nu-i dădusem. Trăiam în iluzia că îl premiasem pe Nichita, el era de-al casei, orice dădea la revistă i se publica (deşi îl forfeca şi pe el cenzura, destul), dar premiul propriu-zis nu-l luase. Patronul l-a trecut imediat în fruntea listei. El îl iubea enorm pe Nichita, îl considera cel mai mare talent nativ din istoria poeziei române, după Eminescu, şi – alimentat de istorisirile mele despre Îngerul Blond – împărtăşea părerea mea că autorul celor „11 Elegii“ era cel mai generos artist pe care îl cunoscuserăm vreodată. Nichita n-avea simţul proprietăţii, dădea totul de pe el, de la ceas şi cămaşă pînă la fular. Mi se poate răspunde că în serialul „La Judecata de Apoi a poeţilor“ Barbu l-a criticat vîrtos pe Nichita, ceea ce-i perfect adevărat, dar a făcut asta cu dragoste şi cu durere în suflet, ca să-l trezească puţin la realitate, să elimine balastul, să mai scape de toată plevuşca aia nenorocită care-l sufoca, de genul Ion Drăgănoiu, Sorin Dumitrescu, Elena Ştefoi ş.a. Atunci, în acel decembrie 1983, cînd s-a întîmplat dezastrul, Barbu mi-a telefonat acasă şi mi-a spus, în hohote de plîns:
– A murit Nichita! Vai, vai, ce nenorocire, nu-mi vine să cred! Nu pot să stau în casă, trebuie să ne vedem, îmi vine să urlu! Doamne, de ce faci crime?
Am venit să-l iau de acasă, tot pe zăpadă, tot pe viscol, ne-am dus la doi paşi de modestul apartament de bloc în care locuia marele poet, în Piaţa Amzei, am intrat la „Mignon“, unde tăifăsuiserăm şi cu el de cîteva ori, şi pînă tîrziu, după miezul nopţii, am făcut priveghiul nostru, în doi, la creştetul imaginar al acestui om unic în Istoria culturii române.
pag 22 jurnalul 1
Astăzi, „Săptămîna“ noastră dragă a fost ucisă cu sînge rece. Le stătea multora în gît. Şi ruşilor, şi evreilor, şi americanilor. Mai exact, unora dintre ei, care au confundat tot timpul ţara asta. Stricase multe ploi. Demontase multe cărămizi ale bîrlogului de şacali de la „Europa liberă“, unde se înfrăţiseră sioniştii şi fasciştii, într-o stranie împerechere contra-naturii. În repetate rînduri, Barbu mi-a spus: „Îi urăsc pe americani mai mult ca pe ruşi! Pentru că ne-au vîndut la Yalta ca la oborul de porci! Mă c.. pe Roosevelt şi pe Churchill! Două bestii!“. Dar, orice rău e spre bine. Prima măsură culturală a Puterii nou instalate a fost, iată, una anti-culturală, adică desfiinţarea unei reviste de tradiţie! Acum, încep să se clarifice multe. Asta nu-i „revoluţia“ noastră. Şi nici a Poporului Român. Aici e vorba de răfuieli, de reglări de conturi. Mare minune de nu ne-or aresta, doar „Europa liberă“ e la Putere acum, nu-i aşa? Îmi pare rău de Patronul. E o lovitură cruntă, care îl va zdruncina serios. El, probabil, o să aibă pensie. Eu, mai mult ca sigur, mă îndrept către o vreme grea, fără nici o sursă sigură de venit. Măcar de-aş încasa banii pe piesa de teatru de la „Tănase“! Dar nu, n-o să văd nici o leţcaie de aici, pentru că tot azi s-a întîmplat o altă mîrşăvie: în jurul orelor 14 primesc un telefon de la o prietenă că piesa mea „Toată lumea ştie fotbal“ a fost scoasă de pe afiş! După numai 5 reprezentaţii, timp în care nici nu căpătase aprobarea forurilor de partid şi de stat, pînă nu mă „cuminţesc“. Propunerea de eliminare din repertoriu a acestei comedii sociale a aparţinut unui alt evreu, Biţu Fălticineanu, care cu numai un an în urmă îmi spunea:
– Dom’le, are atîta haz piesa asta, încît aproape că nici nu are nevoie să fie montată, stau actorii pe scaune, ca la un spectacol-lectură, îşi dau replicile şi lumea se tăvăleşte de rîs!
În mare, aşa a fost, adică cele 5 reprezentaţii au avut un real succes la public, pentru că totul era foarte curajos, o critică a realităţilor imediate, care îi speriase pe mulţi. Cine i-a ţinut isonul lui Biţu? Nimeni altul decît fostul meu prieten Alexandru Arşinel, care a plusat şi a cerut să fie distruse şi afişele, şi decorurile, şi cortina. „Tot, tot, tot!“ – striga el ca un apucat.

pag 22 jurnalul 3
Ce zace în oameni! Pe Arşinel îl văzusem pentru prima oară, pe viu, în 1974, la Barul Atlantic. Îşi depăna ultimele aventuri la masă cu Nicu Ceauşescu, fuseseră cu o seară înainte la un chef prin Drumul Taberei, actorul plecase ceva mai devreme, „moştenitorul“ mai rămăsese pînă la ziuă şi o făcuse lată, îngurgitînd vreo 2 sticle de whisky, isprăvi la care Arşinel a reacţionat fluierînd admirativ:
– Măi, Nicuşor, măi, dar ce rezistenţă poţi să ai! Ai stat pîn’ la ziuă? Ai băut atîta? Formidabil! Şi gagicile alea?
Nu era un secret pentru nimeni că Arşinel îi furniza femei lui Nicuşor, în special din acelea care roiau în jurul Teatrului de Revistă.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI