Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (19)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Drept răsplată, odrasla l-a ajutat să se mute în vilă, în Cotroceni, şi i-a oferit şi un număr scurt de maşină, 3-B cu încă 3 cifre. Ulterior, Sandu a fost promovat secretar P.C.R. al Teatrului. Tot timpul a fost omul Securităţii – de altfel, băiatul lui se însurase cu fata maiorului de Securitate Mihai Stan, care mai venea pe la noi, pe la Agerpres, şi se închidea cu Adrian Riza în birou. În octombrie 1987, la nunta mea, Arşinel a avut amabilitatea să vină la cununia civilă, desfăşurată la Primăria din Piaţa Amzei, dar la cea religioasă, care avea să fie celebrată după numai cîteva minute, în Biserica Amzei, a dispărut. Îşi strica dosarul, el era programat să ajungă departe. De-a lungul anilor, ne-am mai văzut la Sevilla, în neuitata zi de 7 mai 1986, parcă şi pe la Nicosia, tot cu Steaua. O dată m-a rugat să intervin la generalul Ilie Ceauşescu, pentru a-l lua pe băiatul lui la Clubul Steaua. Am vorbit. La mijlocul lui decembrie 1989, mai precis la 15 decembrie, după primele 4 reprezentaţii ale piesei mele, directorul teatrului, Vasile Donose, mi-a telefonat:
– Mîine e sîmbătă. Ne-a chemat tovarăşul secretar Croitoru pînă la Primărie. Vine şi secretarul nostru de partid, Arşinel, cu lista de modificări.
pag 22 jurnalul 3
Îmi răsună în minte defilarea noastră pe holul principal al Primăriei, de la etajul I: eu, la mijloc, flancat de Donose şi Arşinel. Amîndoi, prietenii mei. Ieri, mă duceau la tăiere puşi de regimul comunist. Azi, mă duc la tăiere puşi de regimul anarhic. Nu-i nimic. Eu tot îi voi iubi, doar asta e morala creştină, nu-i aşa? Tot astăzi, spre seară, sînt informat de cineva care lucrează la „România literară“ cine a fost tartorul principal al arderii pe rug a piesei mele: nimeni altul decît Valentin Silvestru! A venit radios în redacţie, la Casa Scînteii, şi s-a umflat în fălcile alea fezandate de trai bun:
– Azi am asistat la o scenă memorabilă: a fost dat jos afişul piesei lui Vadim, nu-i aşa că e cu totul minunat?
Da, e cu totul şi cu totul minunat, dar asta nu înseamnă, meştere, că dumneata o să ai mai mult talent. N-ai avut şi n-o să ai niciodată talent dramatic, de-aia te-a şi tăvălit tot timpul Paul Everac, eşti uscat ca bidineaua aia cu care lucrai pe vremea cînd erai zugrav şi te chema Moscovici, de n-ai putut isprăvi nici 4 clase. Aşa-zisa d-tale piesă (transformată şi în film artistic), intitulată „Tufă de Veneţia“, este un jalnic produs al unui mestecător de vorbe care a rămas în România nu din patriotism (?!), ci pentru că în orice altă ţară din lume, inclusiv în Israel, ar fi fost candidat sigur la şomaj, sau la rupt bilete la uşa vreunui cinematograf. Ofensiva iudeo-ţigănească e în toi! Într-o singură zi, două izbituri în plin: moartea revistei „Săptămîna“ şi moartea piesei mele de teatru! Unde se vor opri bestiile astea? Cînd le va muta Dumnezeu gura la ceafă? Ce se va alege din ţara asta, orbită de pleavă?
Blestemată zi! Parcă toate ies pe dos. Dacă aşa înţelege anul acesta să înceapă, atunci m-am lămurit. L-am văzut dimineaţa la televizor pe Fănuş Neagu, acordînd un interviu Lucreţiei Lustig, în care vitupera împotriva fostului prim-secretar de la Brăila, demascîndu-1 pe motiv că el „mînca două găini cu mujdei la prînz, iar ţăranii – biscuiţi, şi copiii – magiun cu mămăligă“. Îi mai dă şi numele – Anton Lungu – ca să fie mai uşoară misiunea linşajului public. Nu ştiu cîte găini o fi mîncat acest Lungu, mai mult ca sigur că nu putea mînca numai găini, zi de zi, ani întregi, dar nu pot să-l înţeleg pe Fănuş: de ce face el chestii de-astea? De ce nu pomeneşte nimic despre sutele de mese cu lăutari, cu vedre de vin, cu berbecuţi fripţi, cu peşte la proţap, la care a participat el însuşi, ca invitat principal, atît în judeţul Brăila, cît şi în Bucureşti şi prin atîtea alte locuri ale ţării? Atunci de ce nu i-o fi chemat EL pe ţărani la masă, ca să nu mai roadă biscuiţi, ci un hartan de miel în sos de vin? La un astfel de ospăţ am participat şi eu, alături de Eugen Barbu şi Fănuş Neagu, cînd autorul „Gropii“ primise chiar la Brăila Premiul „Panait Istrati“. După festivităţi, secretarul cu propaganda al judeţului a oferit o masă, la un fel de cramă, la doi paşi de căsuţa unuia din personajele reale ale lui Istrati. A fost frumos, s-a băut şi s-a mîncat, dar mai ales s-a vorbit despre soarta culturii române, care ne durea pe toţi. Fănuş se simţea nespus de bine, era în vervă, doar juca pe teren propriu! Îl preţuiesc mult pe Fănuş, e un mare făurar de limbă română, filmul „Dincolo de nisipuri“ (realizat de Radu Gabrea după romanul lui, „Îngerul a strigat“) e o capodoperă, cred că n-aş putea să mă cert niciodată cu el, definitiv, dar are nişte aruncări din astea violente şi pedepsitoare, nu suportă altă convingere, iar dacă zici altfel decît el, om te-ai făcut, te înjură foarte colorat (ROGVAIV), pentru că aşa crede el că trebuie să fie raporturile cu muritorii: el e Shakespeare şi noi sîntem nişte repetenţi. Fii mai milostiv, Nea Fane, uite ce viperă e viaţa, cînd nici nu te aştepţi se întoarce şi muşcă! Tot la televizor se transmite un reportaj realizat de studioul „Alexandru Sahia“ la Morgă, cu toţi morţii din decembrie în pielea goală. Efectul e macabru. Primesc prin poştă o scrisoare de la bătrînul evreu creştinat Ioan Solomon. Mi-a mai scris, de multe ori, am vorbit şi la telefon, e semi-paralizat şi are grozave deficienţe de vorbire. Dar e un om al Bibliei şi e profund moral. Acum, îmi propune în scris înfiinţarea Partidului Naţional Etic, cu membri fondatori Eugen Barbu („scriitor renumit, care în cele 7 volume «Caietele Principelui» dovedeşte preocupări mistice dovedite“) şi Corneliu Vadim Tudor („publicist îndrăgostit la superlativ de Poporul Românesc“ – zice I.S. în scrisoarea lui). Printre cei solicitaţi să se înscrie în acest partid, corespondentul meu îi nominalizează pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ioan Alexandru, Antonie Plămădeală, Mihai Golu, Gabriela Moţa, Neaga Graur. Bătrînul Solomon îmi scrie că vrea să evite cuvîntul „creştin“, care face parte din titulatura unor partide sociale din Italia şi R.F.G., „întrucît acest cuvînt este prea sublim ca să intre în frămîntările politice“. Frumoase intenţii, dar propunerea e o utopie. Cînd privesc în jur şi văd mizeria morală a acestei ţări, mă apucă amocul. Orice am zice noi, România nu e ţara lui Zalmoxis, ci a lui Mitică, nu e ţara lui Eminescu, ci a lui Caragiale.
pag 22 jurnalul 2
Zbîrnîie telefoanele. Începe lumea să se dezmeticească. Cel mai mare şi mai crîncen meci Steaua-Dinamo a luat sfîrşit, s-a consumat muniţie cît în cel de-al II-lea război mondial. Extremismul maghiar scoate capul. Apar afişe prin Ardeal, în ungureşte, cele mai multe avînd numai două cuvinte: „Vrem Ardealul“. Mă uit la inconştienţii de la televizor sau de pe străzi, cum cîntă ei ca la meci „Ole, ole, ole, ole/ Ceauşescu nu mai e!“ – bine, bine, Ceauşescu nu mai e, şi-a făcut-o cu mîna lui şi cu pistolul lui Voican, dar ce punem în locul AUTORITĂŢII pe care aţi aruncat-o în aer? A devenit clar că totul a fost o înscenare străină, care a speculat drama unui Popor exasperat, cu foamea în sînge şi frigul în oase. Mi se spune că în 21 decembrie, la celebrul miting din Piaţa Palatului, femeile au fost înţepate cu acul şi s-au aruncat petarde printre picioarele oamenilor, ca să se nască panică. Aceleaşi mîini diabolice, de specialişti străini, au montat la una din ferestrele hotelului „Athénée Palace“ nişte boxe, de unde năvăleau zgomotele înspăimîntătoare ale uruitului de tancuri, ceea ce i-a făcut pe mulţi să intre în panică şi să strige: „Vin tancurile!“. Aici e mînă rusească, în primul rînd. Dacă cineva îşi închipuie că ruşii – care timp de 200 de ani au fost la curent cu fiecare strănut de la Bucureşti – sînt străini de nişte evenimente atît de grave şi de importante, atunci e aerian.
În jurul orei 12 noaptea se difuzează la Televiziune un interviu cu Ion Gheorghe Maurer, fost prim-ministru al ţării. Are aproape 90 de ani. El declară că n-avea încredere în intelectualitate, fiindcă era „prea plecată faţă de Nicolae Ceauşescu“. Fireşte, în categoria asta nu intră Ion Iliescu „principalmente“ (nu ştiu ce înseamnă acest cuvînt). El recunoaşte că a greşit că l-a adus pe Nicolae Ceauşescu în fruntea partidului. Înainte de a muri, Gheorghiu-Dej i-ar fi propus lui Maurer să-i succeadă el, dar acesta a refuzat, pe motiv că taică-său e neamţ, iar maică-sa e franţuzoaică. Păcat de conu’ Jenică, aveam o părere mai bună despre el. Dacă Ceauşescu a făcut atîtea greşeli (şi a făcut, acesta este adevărul!), de ce nu i-o fi spus Maurer în timpul vieţii, de ce n-a ferit ţara de prăpastie? La Telejurnal apare idiotul din Slobozia, Dinescu, într-o şedinţă a Consiliului F.S.N., cu preşedinţii din judeţe.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI