Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (2)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

„Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“ este o carte de referinţă în bibliografia lui Corneliu Vadim Tudor. Este atît de frumos scrisă, încît nu te lasă fără să n-o termini, oricît te-ai împotrivi. Voi reda, în continuare, doar pasajele care mi s-au părut semnificative. Asta nu înseamnă că nu trebuie s-o citiţi pe toată, fără suflare.

Deschid rubrica „Jurnalul“. Am intitulat articolul „Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre“, deoarece îl voi ilustra, pe parcursul întregului serial, cu fotografii adunate de-a lungul întregii sale vieţi.

Printre cele de la începutul cărţii este şi una realizată de mama lui, în Poiana Braşov, Vadim cel mic, de 11 ani, fiind îmbrăcat în hăinuţe trase la maşină de tatăl lui. În urma acestei fotografii a apărut şi un Poem Inedit, pe care-l redăm în continuare.

1318  bun.qxd

„Pavană pentru copiii săraci ai lumii

Eu am văzut cum se smereşte cerul

Răsfrînt în ochii de copil sărac,

Pavat cu nuferi şi cu îngeri negrii

El putrezeşte ca un fund de lac.

 

Eu am văzut ce monument de milă

E gheata ruptă. Straiul peticit.

Cum trec prin ele plumbii unui viscol

Precum printr-o paragină de schit.

 

Eu am văzut cum dă năvală pîinii

Copilul ghemuit pe la pomeni.

E cea mai blestemată cruciadă,

El, cel mai fericit din pămînteni.

 

Eu am văzut halucinanta stampă

Mizeria în stare pură, deci

Fierul roşu să-mi pice zilnic

În inimă de secol douăzeci.

 

Să nu-mi vorbiţi de legi şi omenie,

De mari civilizaţii galopînd.

Eu vă arăt la margini de oraşe

O umbră albă de copil flămînd.

 

Roşiţi cît mai e vreme, şi se poate,

Puneţi cununi pe craniul lui chilug,

Aduce-ţi-l ca pe un pui de fiară

În casa voastră plină de belşug.

 

Lăsaţi-l să se bucure în voie

Să fie prinţ în viaţă, doar o zi

Şi veţi vedea atunci, că-i mai destoinic

Ca îmbuibaţii voştri de copii.

 

El e spartanul ce-a dormit pe pietre

E mucenicul biciuit de spini.

N-a mai vărsat o lacrimă de-un secol

Prea-înţelepţi sînt anii lui puţini.

Făclii neînsemnate are-n suflet,

Tresare-n somn, de basme şi dorinţi.

Îl sperie sudalma şi tandreţea,

E mai bătrîn ca bunii lui părinţi.

 

Pe el se-aşază roua primăverii

Şi bruma groasă a atîtor ierni.

Batjocorit de ursitoare

Urcă Golgota condamnaţilor eterni.

 

E pedepsit statornic, fără milă

Decît aceea de-a se fi născut.

Trecut cu jugul secetei în spate

El n-are viitor. Şi nici trecut…

 

Umilitoare-i, Doamne, sărăcia

Cumplit e semnul ei din Zodiac

Şi nu-i nimic mai tragic decît cerul

Răsfrînt în ochii de copil sărac.

CORNELIU VADIM TUDOR“.

*   *   *

1318  bun.qxd

CORNELIU VADIM TUDOR: 22 decembrie 1989. Ora 9 dimineaţa. Bat la maşină. E încurcată rău. Afară, pe hol, aud larmă şi plînsete de femeie. Deschid uşa. E bătrîna soră a lui Alexandru Sîrbu, maiorul-aghiotant al generalului Vasile Milea. O întreb de ce plînge. „M-a sunat Gigi acum şi mi-a spus că sînt asediaţi în Comitetul Central, mi-a cerut să mă rog pentru sufletul lui! Aaaaa…“. Încerc s-o potolesc, să-i spun că totul se va rezolva în curînd şi n-o să moară nimeni. Nu prea pare convinsă. O însoţeşte un stol de femei gureşe, vecine de bloc, care ştiu ele că va fi şi mai rău.

Îi scriu o Scrisoare Deschisă cetăţeanului Nicolae Ceauşescu. E a treia variantă, de ieri pînă azi. Omul e nebun, gata, s-a sfîrşit. Ce înseamnă Puterea în Orient, timp de 25 de ani!

Ora 10. Îmi telefonează Lidia, sora mea, care lucrează pe la sindicate, nu departe de Comitetul Central. La ei s-a aflat că Ceauşescu şi-a dat demisia. Respir uşurat. Doamne, de n-ar mai muri nimeni! Vine la mine Dan Andrieşu. Ştie cu ce mă îndeletnicesc. În urmă cu cîteva săptămîni i s-a prăpădit nevasta de cancer. Fată tînără, dacă avea 40 de ani. După înmormîntare, acasă la sora lui, m-a întrebat dacă n-aş putea deveni un Havel al României. Am rîs, deşi atmosfera era funebră. „Eu în nici un caz, Dane. Îi las pe alţii, mai luptători, treziţi mai din timp“. Nu se dă bătut: „Bine, dar de aproape 6 luni ţi-ai depus carnetul de partid, au făcut alţii mai mult?“. E admirabil devotamentul acestui om! A fost tot timpul alături de mine, şi la înmormîntarea mamei, în decembrie 1988, şi cînd am făcut gestul nebunesc de a trimite pe adresa lui Ceauşescu Carnetul de partid şi legitimaţia de ziarist Agerpres, în iunie 1989. „Vezi tu care-i problema, eu sînt pe listele negre ale «Europei libere». Pe mine ăştia nu mă vor ierta niciodată, pentru că le-am stricat nişte socoteli“. Acum, simt din nou umărul frăţesc al lui Dan. El nu e nici pe departe aşa cum îl arată numele (Dan, în ebraică, înseamnă Judecător). Dimpotrivă, nu judecă pe nimeni, e bun şi blînd. S-ar putea să mi se întîmple o nenorocire. Pentru că unii nu mă cunosc cu adevărat, ci cum m-a zugrăvit „Europa liberă“. Asta a fost problema vieţii mele: prăpastia dintre felul cum sînt în realitate şi imaginea falsă pe care mi-o tot fabrică vrăjmaşii. Dacă voi muri, vreau să rămînă un mesaj după mine. Un testament politic. Doamne, ce-mi trece prin cap! N-am fost părtaş cu Ceauşescu la bine, de ce-aş fi la rău? Bat la maşină cu durere. Mă tot gîndesc la cei 4.000 de morţi de la Timişoara şi mă apucă plînsul. Stau la birou ca un amărît, nimic nu mai are valoare. Am crezut într-o idee şi uite că ideea ne-a trădat. Dan stă în fotoliu, în faţa mea, şi citeşte paginile pe care i le-am dat. Mă descarc nervos. N-am mai plîns de mult, de cînd cardiologul Radian Petrescu, de la Spitalul Fundeni, mi-a spus: „Dragă Cornele, mă tem că te paşte o mare nenorocire. Mama nu e bine deloc, nu mai au ce-i face, cred că o s-o pierzi. Fii tare, obişnuieşte-te cu ideea, şi eu am trecut prin asta“. Acum e, desigur, altceva. Dar necazul e mare, copleşitor. Să ajungă românii să se sfîşie între ei, să se ucidă! Imprim pe casetofon scrisoarea. E patetică. Nu ştiu ce se va întîmpla, dar Ceauşescu trebuie să afle de ea, s-o vadă, să se simtă umilit. N-am dat mîna cu el în viaţa mea, dar atîta lume crede că am fost protejatul lui! Halal protejat, m-a interzis în presă de 4 ori. Telefonează Lidia şi îmi spune să deschid televizorul. S-a anunţat ceva important. Într-adevăr, crainicul George Marinescu îşi face apariţia şi anunţă cu un aer marţial că „trădătorul Vasile Milea s-a sinucis“. Nu-mi vine să cred! S-a ajuns pînă aici? Bietul Milea, cîte amintiri mă leagă de el! Ultima oară l-am văzut la Aeroportul Otopeni, în noiembrie 1988, cu puţine zile înaintea meciului de fotbal dintre Steaua Bucureşti şi Spartak Moscova. Condusese o delegaţie la avion şi nu ştiu de ce era însoţit şi de ambasadorul Uniunii Sovietice. I-am strigat: „Hai Steaua! Le dăm 5-0!“. Mi-a făcut semn cu mîna, a rîs, nu prea avea loc de întors. De bună-seamă, rusul înţelesese despre ce e vorba. Altă dată, la aniversarea din 1987 a Clubului Militar, la întîlnirea amicală care a avut loc la Căminul Haiducului din Drumul Taberei, generalul Ştefan Guşă m-a rugat să intervin pe lîngă ministru, să acorde ceva atenţie şi secţiei de motociclism sportiv. Am făcut-o, de faţă era şi Iolanda Balaş. Şi Nea Vasile iar a rîs, a simţit cine provocase „pila“ şi mi-a spus că fotbalul ţine în spate toate secţiile. Şi acum, omul ăsta dintr-o bucată, oşteanul bătrîn care stătuse mereu în umbra altora, a murit!

1318  bun.qxd

(va urma)

COMENTARII DE LA CITITORI