Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (20)

in Lecturi la lumina ceaiului

Măscăriciul e scîrbit, are arţag, îşi dă cu părerea în toate, îşi suflecă mînecile, se scarpină în cap, ce-i de fundul lui! Puşlamaua asta a fost toată viaţa un profitor neruşinat. Nu contest că în prima perioadă a activităţii lui a scris şi poezii curate, pe linia mimetică Esenin-Labiş, dar un poet fără cea mai vagă urmă de cultură şi de morală e sortit eşecului, e tentat să scrie la metraj, să inventeze tot felul de şmecherii pentru a se menţine în centrul atenţiei. Obişnuit încă din ultima clasă de liceu cu purcoaiele de bani, cu chiolhanurile, cu premiile C.C. al U.T.C., cu intervenţiile lui Dumitru Popescu pe la şcoală, să nu-l lase repetent „şi anul ăsta“ (vorba lui Nenea Iancu despre Domnul Goe), în fine, cu un climat artificial creat de nişte băgători de seamă, care chiar erau convinşi că în mahalaua ţigănească a Sloboziei a văzut lumina zilei un nou Eminescu şi dădeau năvală să-şi lege şi ei numele de steaua lui – acest Dinescu a clacat lamentabil, fondul golănesc a fost mai tare decît privirea pură asupra lumii. Aşa-zisele lui proteste erau de fapt scrise şi difuzate de nişte vagabonzi îmbătrîniţi în rele, ca acel stalinist care îngurgitează berea şi cîrnaţii Germaniei de pomană, Sami Damian. Toate zgomotele ăstora – Dinescu, Blandiana, Paler, Deşliu ş.a. – nu fac, la un loc, cît rugămintea adresată de Barbu lui Ceauşescu în februarie 1979, în cabinetul acestuia: „Tovarăşe Ceauşescu, daţi o litră de pămînt ţăranilor!“. Sau cît un articol de-al meu despre Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Ionel I.C.Brătianu şi Take Ionescu, „Idealuri“, publicat în 1980, cînd am fost interzis pentru a doua oară. Dar, n-ai cu cine vorbi. Noi sîntem indezirabili. Noi sîntem naţionalişti. N-am socri maghiaro-sovietici. Nici n-am bătut mătănii la şatra lui Gogu Rădulescu. Nici nu m-am ascuns după fustele creţe ale Monicăi Lovinescu. Nici n-am stat în patru labe prin hotelurile păduchioase ale Apusului, precum Cavalerii de Kurlanda, se ştiu ei care. Lume, lume…
5 IANUARIE 1990. Mă trezeşte telefonul. E Fănuş Neagu. Îmi spune, cu debitul lui grăbit, că a auzit la Radio comunicatul despre desfiinţarea revistei „Săptămîna“. E intrigat că respectivul crainic şi-a permis să comenteze că… s-a făcut un act de justiţie! Aşa o justiţie, să-i fie de cap! Îi spun lui Fănuş că acest Brucan parcă zicea că n-are nici o însărcinare oficială, că el numai „prezidează Comisia Internaţională a Consiliului Naţional al F.S.N.“. Atunci, ca ce chilipir a desfiinţat el o gazetă?
Ce bună armă e aşteptarea! Astăzi chiar că sînt „închis pentru inventar“. Nu-mi rămîne decît să citesc, să scriu şi să deschid bine ochii, fiindcă se joacă o carte istorică foarte mare. Acum se încearcă toate caracterele. Încep să cred că cele două categorii primordiale ale speciei umane, de-a lungul Istoriei, nu pot fi decît astea: unii care au dus-o bine în toate regimurile, alţii care au dus-o rău în toate regimurile. Nu trebuie să treacă mult timp, ca să-mi dau seama de o curiozitate: există lichele care nici măcar nu s-au sculat de la prezidiu! Din prezidiul Adunării P.C.R. au trecut, fară a se mişca de pe scaun, în prezidiul Adunării F.S.N., de parcă Istoria li s-ar fi derulat pe dinainte, ca un ecran panoramic şi mişcător, ca la Diorama de la Borodino. Din pricina lor, oamenii cinstiţi n-au putut fi mai curajoşi, pentru că le era frică de ei, dar uite că, azi, aceiaşi indivizi îi terorizează pe oamenii cinstiţi că n-au fost mai curajoşi! Lichelismul uman nu are margini!
Au început mari frămîntări în Ardeal. Ungurii cer pe faţă autonomia. Cine o să le rupă falca? Miliţia şi Securitatea sînt reduse la tăcere, probabil că asta intră într-un plan. Armata? E timorată şi, la urma urmei, cine o comandă? În imensa lor majoritate, generalii readuşi de la pensie sînt filo-ruşi eliminaţi de Nicolae Ceauşescu.
Încep să circule zvonuri bombastice, ca de James Bond. Servieta diplomat a lui Ceauşescu, cînd se desfăcea, se transforma în mitralieră. De ce nu în rachetă sau în buncăr antiatomic? Ce le mai fabulează lumea, la năzbîtii de-astea sîntem imbatabili. Nu un român a inventat suprarealismul? Mai mulţi martori oculari ai evenimentelor din 22 decembrie îmi confirmă că o mare cantitate de sînge nevinovat a curs datorită sceleraţilor Dinescu şi Caramitru, care au isterizat lumea la televizor cu minciuni şi ameninţări.
pag 22 jurnalul 2
S-a dat drumul la linşaj! În ziarul „România liberă“ apare astăzi articolul intitulat „Afară cu ei!“, scris de un oarecare Ficeac (animal încă necunoscut de specia umană), care e o înjurătură bestială împotriva mea şi a lui Eugen Barbu, adică să nu mai fim primiţi niciodată la vreo tipografie, vremea noastră a trecut, au venit ei, ficeacii! Şi cînd te gîndeşti că am fost dat afară de la „România liberă“ din cauza Securităţii! Şi cînd te gîndeşti că serialul lui Barbu a fost întrerupt brutal de Paler şi de Secţia de Presă a C.C. al P.C.R. fiindcă punea probleme arzătoare ale satului românesc şi cerea pămînt pentru ţărani! Afară cu noi? Cine să ne dea afară? Nişte tipografi debusolaţi şi nişte politruci ai organului F.D.U.S.? Şi de unde să ne dea afară? Din literatură? Eu ca eu, accept, încă nu mi-am scris cărţile vieţii, dar Eugen Barbu a creat cel puţin 3 capodopere de talie universală, „Groapa“, „Principele“ şi „Săptămîna Nebunilor“! Îl dă afară anonimul godac Ficeac pe un om tradus în 25 de ţări, laureat al Premiului Herder, membru corespondent al Academiei Române, membru al Academiei Americane de Ştiinţe, fondator al Cenaclului Labiş?! Am trăit s-o văd şi pe asta. Poporul Român ispăşeşte un blestem, altfel nu-mi pot imagina cum de e posibil aşa ceva. În ultima clipă aud că, în spatele acestui articol abject, se piteşte fosta mea colegă, Florica Ichim, odraslă de legionar. Totuşi, mi se pare că mai există şi remuşcări. Primesc un telefon: sînt chemat înapoi la serviciu, la Agerpres. Refuz. Ce să mai caut acolo? Să văd cum se caţără unii peste alţii, cu orice preţ, indiferent de cadavrele lăsate în urmă? Să particip la spectacolul dezgustător al presei române, să suport privirile duşmănoase ale unora şi altora, să mă explic faţă de cineva? Nu sînt omul. Mîndria mea e prea mare pentru aşa ceva.
Înapoi, la televizor, acum chiar că avem ce vedea. Nu ne mai trebuie nici bulgari, nici ruşi, jos cu antenele meşterite din ligheane! Un reportaj realizat la Palatul Primăverii aduce în prim-plan problema ţiganilor: toţi martorii şi participanţii direcţi la pichetarea casei lui Ceauşescu recunosc că ţiganii au furat vîrtos în 22 decembrie. Crainicii TV citesc mesaje umflate despre ei înşişi: „prin voi respirăm“, „voi sînteţi generali“, „voi v-aţi jertfit“ etc. Apare şi Dan Hăulică, vorbind despre o donaţie de 13.000 de cărţi făcută de F.N.A.C. pe adresa bombardatei Biblioteci Centrale Universitare. Nu e băiat prost acest Hăulică, ba chiar e extrem de rafinat şi de erudit, dar acum e îmbrăcat caraghios, cu o pelerină de Sherlock Holmes. Un spoitingir de sindicalist (vai, ce urît mă exprim, m-am molipsit de la noua noastră presă!) vorbeşte la televizor în ungureşte şi nemţeşte fără a mai traduce, pentru a ne face praf cu deşteptăciunea lui. În absenţa oricărui control, sau autocontrol, se fac simţite pe micul ecran barbarismele. Un maior de grăniceri (de pe graniţa româno-ungară) spune că „persoanele care doreau să evazioneze (?!) din ţară…“, iar altcineva afirmă că Nicolae Ceauşescu ar fi avut „mania megalomaniei“. În acelaşi context, un tînăr îi reproşează lui Ceauşescu că nu ştia ce e arta, dar el pronunţă la TV „sclupturi“. Se tot vorbeşte prin mass-media acestor zile furtunoase de subteranele Bucureştilor, care, chipurile, ar fi fost îndreptate contra Poporului, dar mai mult ca sigur că ele au fost realizate ca mijloc de apărare şi refugiu în cazul unei invazii străine, mai cu seamă ruseşti. Trezire din pumni a Miliţiei, mă rog, a Poliţiei, după noua şi, totuşi, atît de vechea denumire, deşi Miliţiile erau de pe la 1830, de pe timpul lui Vasile Cîrlova: refuză să dea autorizaţie unui marş studenţesc.
pag 22 jurnalul 3
Totuşi, mă uit cu drag la aceşti copii. Elanul lor e curat şi sincer, mă regăsesc pe mine în urmă cu mai bine de 20 de ani, în acel august 1968, cînd am alergat într-un suflet, din instinct, în Piaţa Palatului. Mitingul antisovietic se terminase, lumea se retrăgea, dar eu îmi umpleam plămînii cu aerul tare al înălţimilor acelei zile de 21 august.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI