Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (21)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Ţin minte că învăţam pentru cele 3 restanţe pe care le aveam, ca să trec în anul II, citeam de zor, în vîrful patului, la Istoria Filozofiei Antice şi Medievale, cînd, deodată, s-a deschis uşa bucătăriei noastre miniaturale şi a intrat mama, venind de la piaţă, cu sacoşa plină de cireşe, de zarzavaturi şi brînză: „Corneluş, au intrat ruşii în Cehoslovacia!“. Ce inimoasă, ce patrioată, ce româncă frumoasă era mama! A urît tot timpul ocupaţia bolşevică, n-avea ochi să-i vadă pe ruşi, dar nici pe unguri, din pricina cărora suferise atît de mult în Ardeal. Cînd mai răbufnea năduful tinereţii ei braşovene, cu anii de slugărnicie fără plată la o unguroaică pe nume Botoş, căreia îi zicea Botoşoaica, şi cînd îşi mai aducea aminte şi de cît pătimise tatăl ei, falnicul român Ghiţă Vlădăreanu, condamnat la moarte de două ori şi evadat tot de două ori de sub escorta austro-ungară, ea ne spunea: „Dacă aş şti că am un strop de sînge unguresc, mi-aş tăia venele!“. Ce să-şi taie ea, săraca, blînda mea mamă, care nu putea să omoare un pui pentru ciorbă?! „Au intrat ruşii în Cehoslovacia!“ Nici nu ştiu cum am luat tramvaiul 2 şi pe urmă maşina 38 pînă la Catedrala Sfîntul Iosif! Apoi, seară de seară, stăteam cu urechea lipită de un „Philips“ străvechi, prevăzut cu un ochi magic verde, şi ascultam „Deutsche Welle“ în limba română. Ajutorul moral primit atunci de la preşedintele Americii, Lyndon Johnson, şi de la premierul Chinei, Ciu En Lai, mi-a umflat pînzele inimii, eram în al 9-lea cer. Parcă piesa lui William Saroyan, „Inima mea e pe înălţimi“, fusese scrisă special pentru mine. Deci nu ne-au ocupat ruşii!

S-au speriat, au dat înapoi. „Dacă U.RS.S. va ataca România, noi îi vom elibera pe fraţii români, trecînd prin Moscova“ – zicea (sau se zvonea că zice) Ciu En Lai, vorbe care au constituit un magnific balon de oxigen pentru Poporul nostru, ceva cam în genul sacrei devize „Pe-aici nu se trece!“. Eram tare mîndru de Ceauşescu, deşi pînă atunci nu dădeam prea multe parale pe el. Prima oară îl văzusem pe viu la începutul anului 1958, cînd murise dr. Petru Groza. M-a dus mama de mînă, pe Drumul Sării, vizavi de cinematograf, ca să vedem convoiul funerar. Ceauşescu era în spatele afetului de tun, alături de alţi lideri comunişti. A doua oară l-am văzut în vara lui 1965, de-abia fusese ales şi venise în vizită de lucru peste drum de coliba noastră, la Uzina Vulcan. Avea părul încărunţit şi o cravată de culoare roşie. A fost mare fierbere în mahalaua noastră. Apoi, m-a intrigat, în mai 1968, că nu ştia să ţină o cuvîntare alături de Charles de Gaulle, dădea prea mult din mîini şi se uita după aprobarea lui Maurer, la fiecare frază. I-am spus unei colege de Facultate, o evreică de treabă, Iulia Iosub, ceea ce mă nemulţumeşte, dar ea mi-a replicat:
– Lasă-l în pace, ştie el ce face, unde s-a mai pomenit să se ducă generalul în vizită prin Estul Europei?
Ce vremuri! Ce tineri eram! Aş putea scrie la infinit pe temele astea, dar ar interesa pe cineva? Astăzi, tinerii aceştia care au crescut pe nebăgate de seamă sub ochii mei, întîi mi-au ajuns pînă la servietă, mai apoi pînă la curea şi acum sînt oameni în toată firea – mă impresionează prin puritatea lor morală. Nu prea sînt sigur de lecturile lor – or fi citit şi ei „Spartacus“, la 11 ani, Lessing, Goethe, Zola, Voltaire şi Rousseau, la 16 ani, şi „Avangarda artistică a Secolului XX“, de Mario de Michelli, la 19 ani, aşa cum am făcut-o eu? Dar, vorba lui Goethe: „Cenuşii sînt toate teoriile şi veşnic verde este copacul de aur al vieţii!“. Ca dovadă că au, totuşi, lecturi bune, este şi scena din televizor, de pe la sfîrşitul acestei zile, în care un student aduce aminte de cuvintele prin care Avram Iancu refuzase decoraţiile împăratului Franz Joseph: „Nu ne-am luptat pentru jucării!“.
pag 22 2
6 IANUARIE 1990. Ziua de Bobotează. E sîmbătă. Ce curios! Din 10 oameni pe care i-aş întreba ce semnifică ziua asta, nu ştiu dacă mi-ar răspunde 2 în mod corect. Acum a fost botezat Isus Christos de către înainte-mergătorul şi vestitorul Său, Ioan. Răsfoiesc Almanahul pe 1976 al Parohiei Ortodoxe Române din Viena, îngrijit de regretatul preot Gheorghe Moisescu. Ce s-a mai petrecut în 6 ianuarie? S-a născut, la Tîrgovişte, Ion Heliade Rădulescu. Bine că s-a mai născut şi în orăşelul acesta cineva de vază, că de murit, au murit doi conducători: unul a fost Tudor Vladimirescu (ucis cu focuri de pistol în Judecătoria de Ocol din Tîrgovişte, de Iordache Olimpiotul şi „sufletul rău de Caravia“, cum îi zicea Iorga, după care grecii i-au urcat cadavrul pe cai, i
l-au ciopîrţit şi l-au aruncat într-o fîntînă seacă, de ţară), iar al doilea a fost Nicolae Ceauşescu.
Am avut norocul să-l cunosc pe nepotul direct al marelui dascăl, bătrînul general Gheorghe Rădulescu. Prin 1972 venea des la „România liberă“, inventase un fel de vopsea (Girolac) care nu se scorojea sub apă, lucru valoros, ce-i drept, dar pentru asta avea ambiţia să fie primit în Academia Română. „Vreau să fiu primul general care intră în Academie“ – ne spunea bătrînul cu mîndrie, mie şi lui Anton Uncu, în vreme ce prin crăpătura pantalonilor străvechi, de boier scăpătat, îi ieşeau boaşele afară. „Au mai fost şi alţi generali în Academie, domnule Rădulescu“ – îi răspundeam eu, invariabil. Îl priveam cu mult interes: semăna izbitor cu bunicul său, nu numai la nemăsuratele ambiţii, ci şi la frunte, la fălci, la nas. „Ia te uită cum se înlănţuie generaţiile, bunicul acestui om s-a născut în 1802“ – îi spuneam mai apoi lui Uncu, care era un coleg foarte bun şi cred că am învăţat unele lucruri de la el. Cam tot pe atunci l-am cunoscut şi pe nepotul direct al fostului consul al Franţei la Iaşi, prieten al lui Al.I.Cuza, celebrul Victor Place – pe nepot îl chema Lucien Place. L-am vizitat în locuinţa din Str. Boteanu nr. 3, mi-a arătat o scrisoare originală a preşedintelui S.U.A., generalul Ulysses Grant, către bunicul său, mai avusese el şi alte documente, în special scrisori ale lui Napoleon Bonaparte, dar le vînduse pe sume derizorii la Academie. În 1973, Ministerul Culturii l-a păcălit într-un mod incredibil: i-a luat o statuetă asiriană, cu scriere cuneiformă, veche de 3.200 de ani (mai existau numai 3 în lume, adică 2 la British Museum şi 1 la Louvre), i-a promis că i-o achiziţionează cu suma de 500.000 de lei, eu am prins din zbor tranzacţia asta, am publicat-o în „România liberă“, a ieşit ceva scandal, după care s-a muşamalizat totul, iar bătrînul n-a primit nimic. În ultimii ani de viaţă dădea lecţii particulare de şofat. Prin 1974 m-am rugat de Miron Constantinescu să-i acorde o pensie, că doar era vicepreşedintele Consiliului de Stat, dar nu s-a mai făcut nimic, fostul meu profesor a murit de inimă rea, după cumplitele tragedii de familie prin care trecuse.
pag 22 3
Dar, de unde pleacă omul şi unde ajunge! E Bobotează şi chiar că s-a lăsat un ger năpraznic. Deschid televizorul să văd slujba de la Patriarhie. Deşi e puţină lume, doar în jur de 100 de tîrgoveţi îngheţaţi, e, totuşi, foarte frumos. Ca spectacol, ca muzică, odăjdii şi odoare aurite, nimic nu întrece în frumuseţe sfînta noastră Biserică Străbună. Aici e toată esenţa Byzanţului, de mai bine de 1.000 de ani încoace! Am intrat binişor în Noul An. Parcă ieri treceam pragul lui 1960, apoi al lui 1970 şi, pe negîndite, al lui 1980. Dacă omul şi-ar măsura viaţa în decenii, am vedea ce iute ne trecem: cei mai longevivi trăiesc 7-8 decenii, hai, maximum 9, parcă-i o joacă de copii. Se transmite Concertul 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven. Oh, Doamne, de cînd n-am mai ascultat minunea asta! Ador duminicile din 1966, cînd Radu Lupu interpreta integrala concertelor beethoveniene şi un elan năvalnic mă făcea atunci să devorez toate biografiile titanului din Bonn, de la Alşvang şi Pricope la Romain Rolland şi ce se mai găsea. Cît de mult l-am iubit pe Beethoven, ce fierbinte era dorinţa mea de a o duce pe mama la bicentenarul naşterii lui, în 1970, la Bonn! N-am fost vrednic, n-am avut bani.

N-aveam bani nici de discuri. N-aveam bani nici măcar de o cafea, prin 1969 îmi dădea asistentul lui Miron Constantinescu, vijeliosul Virgil Constantinescu, 10 lei, să beau o cafea la nişte fraţi albanezi dintr-o mahala a Slatinei, unde făceam noi practica de vară, seară de seară, ne cînta Tom Jones „Dalilah“ şi „Green, green grass of home“, iar formaţia „Slade“ ne scotea din minţi cu „Little Willy will you want go home?!“. Ce timpuri! Trăiau toţi ai mei. Eram fericit şi culmea e că nici măcar nu ştiam asta!

Reveria îmi e întreruptă de apariţia unui bostan perfect, şef pe la Televiziune, care citeşte o parabolă despre un dictator şi un pianist. Şi el e dizident, se subînţelege, doar a fost secretar de partid pe întreaga Televiziune. Despre el, inepuizabilul Marin Traian îmi spunea în 1976, pe cînd venea în vizită cu Mihaela Cristea în modestul apartament de bloc din Drumul Taberei (pe lîngă lanurile de porumb), unde mă găzduia fratele meu:
– Îl ştiţi pe cutare? E mai lacom ca mine. Îi plăcea o ilustratoare muzicală, fîşneaţă şi tunsă scurt, cure trăgea cu dinţii să intre în partid. Şi cum organele o tot amînau, fiindcă fata dăduse tare de tot în populaţie, ştii cu ce, tovarăşul secretar i-a spus-o pe şleau: Vreau să te aia, dîgîdîm-dîgîdam! Şi fata a acceptat, au bătut palma, ea oricum stătea singură, aşa că a şi sodomizat-o, fiindcă ea avea apucături de-astea, o învăţase un regizor, care de-aia o şi tundea scurt, ca să semene cu băieţii!

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI