Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (22)

in Lecturi la lumina ceaiului

Dacă n-ar fi făcut-o el cu mine, ar fi făcut-o, a doua zi, noii lui stăpîni cu el însuşi, redescoperindu-i trecutul dubios. Aşadar, izolare din toate părţile. La care se adăuga, fireşte, şi Televiziunea. Avusesem aici parte de două debuturi: în 1972 se jucaseră la un Album Duminical 3 scheciuri după 3 note publicate de mine în „România liberă“, iar în 1976, Marin Traian îmi dăduse o echipă de filmare şi, împreună cu venerabilul arheolog al Olteniei Romane, prof. dr. Dumitru Tudor, realizasem un reportaj la rezervaţia de la Sucidava (Corabia), fără nici o nuanţă politică, fiindcă nici nu mă interesa. După care, 3 ani de tăcere. Nu mai existam pentru nimeni. Mă atinsese aripa „monstrului“. Numai că „monstrul“ era mai talentat decît ei toţi la un loc. Chiar aşa, dacă pui pe un talger al cîntarului toate miile de plachete şi broşurele ale lui George Ivaşcu, Nicolae Manolescu, Ion Caraion, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, Georgeta Horodincă, cuplul comic-fantezist Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, George Macovescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Sami Damian, Dan Cristea, Mircea Dinescu, Ştefan Voicu, Moses Rosen, Al. Piru, Nina Cassian, Liviu Călin, Ana Blandiana, Mircea Zaciu şi ale celorlalţi care au tăbărît în haită asupra lui Eugen Barbu – iar pe celălalt talger să pui cei 3 crini de aur ieşiţi din orfevrăria lui, mă refer la capodoperele „Groapa“, „Principele“ şi „Săptămîna Nebunilor“, vei vedea că acestea din urmă atîrnă mai greu, au densitate, sînt doldora de viaţă, adică sînt fructul unui geniu. Şi aşa se face că opţiunea mea clară, fără echivoc, pentru acest mare luptător, m-a făcut să fiu trecut în pomelnicul „ciumaţilor“: Cînd a izbucnit scandalul „Incognito“, în ianuarie 1979, Barbu a
trimis-o pe soţia lui să predea la Uniunea Scriitorilor carnetul de membru P.C.R. şi legitimaţia de membru corespondent al Academiei, precum şi o pungă de decoraţii. Înainte de asta, m-a sunat la prietena mea de atunci, mi-a spus ce are de gînd să facă, iar eu l-am îmbărbătat:
– Aşa să faci, bestiile astea care nu te apără în faţa haitei nici nu merită altceva. Să te ţii tare, sînt alături de dumneata, să te ajute Dumnezeu!
După vreo 6 ore mi-a telefonat să las totul şi să mă văd urgent cu el: îl primise Ceauşescu, stătuseră de vorbă, căpătase carnetul şi decoraţiile înapoi! Cam tot pe atunci încercasem să public un
volum de versuri, „Epistole vieneze“, la „Cartea Românească“. Am fost în vizită la Marin Preda, însoţindu-l pe Victor Stamate, care îl ştia de mult pe Monşer. Era iarnă, aveam un cojoc frumos, gen Alain Delon. Romancierul mi 1-a lăudat mult. Văzîndu-i haina destul de ponosită în cui (deşi el cîştiga constant peste 1.000.000 lei în fiecare an), i-am spus:
– Dom’ Preda, vă pot ajuta să cumpăraţi şi dvs. o haină de-asta, se fac la Oradea, dar mai există şi la Orăştie, nici nu costă mult, vreo 3.200 de lei..
– Adică îmi cumperi d-ta una?, m-a întrebat Monşerul, privindu-mă pe sub lupele ochelarilor săi sifonarzi.
– M-aţi înţeles greşit, n-am vrut să spun asta, dar dacă vă hotărîţi, pot ruga un cumnat care lucrează în industria uşoară…
Dialogul era destins, gazda noastră avea umor, mă mai ţinea minte de cînd mă jucam cu blonzii lui copilaşi la Restaurantul Casei Scriitorilor, aşa că mi-a primit manuscrisul. Erau poeme creştine, cele mai multe fiind sonete de dragoste, scrise cu suferinţă mare, între Bucureşti şi Viena. La plecare, Victor Stamate m-a rugat să-l aştept afară cîteva minute. M-am învîrtit pe la librăria din fundul curţii, am fumat o ţigară, m-am mai salutat ba cu unul, ba cu altul, care veneau zgribuliţi să-şi încaseze cîteva sute de lei de la Fondul Literar.
– Băi frate, cine era muierea aia rea şi oxigenată, care a stat în biroul lui Preda cît am vorbit noi?
Ieşise Stamate. În sfîrşit. Dar nu mai era bonomul pe care îl ştiam, se înnegrise la faţă de furie.
– Cine era, mă, căţeaua aia? Ştii ce i-a zis lui Preda după ce-ai ieşit tu? „Dom’ Preda, nu care cumva să-i publicaţi cartea lu’ ăsta, că e cel mai bun prieten al lui Barbu, duşmanul dvs. de moarte, nu se poate una ca asta, faceţi o mare greşeală…“. Şi Preda, cum îl ştii, mereu la cheremul femeilor, a plecat urechea la ea şi a zis: „Aaaa, carevasăzică Vadim ăsta e cu Barbu?! Atunci n-o să-l public!“.
pag 22 jurnalul 1
Am făcut un efort să-mi aduc aminte cine mai era în birou: Georgeta Dimiseanu, o bulgăroaică rea de muscă şi urîtă în draci, cu o faţă poroasă ca un dărab de săpun de casă. De ce scriu toate astea acum? Din ce pliuri de veşminte ale Zînei Memoriei ies toate la aer acum, îşi cer dreptul la viaţă? Pentru că aşa s-a scris Istoria literară a acelor vremuri. Au fost două tabere: Direcţia Naţională şi Reacţiunea Antiromânească. Verificarea poate fi făcută foarte uşor, prin poziţia avută de fiecare dintre ele faţă de politica hungaristă, faţă de expansionismul rusesc, faţă de tendinţele dominatoare ale sionismului. În vreme ce Direcţia Naţională a abordat frontal toate aceste probleme, cu mari riscuri – Reacţiunea Antiromânească a practicat o politică internaţionalistă, de tip kominternist, dar cu pretenţii elitiste. Fiecare din cele două tabere a încercat
să-l cîştige pe Ceauşescu de partea ideilor sale. Ca ţăran oltean, acesta era, genetic vorbind, de partea mişcării româneşti. Ca lider comunist, care se formase prin temniţe şi case conspirative, în aliaj cu ruşii, ungurii şi evreii, el avea o viziune leninistă asupra problemelor. Poate că din pricina acestui dualism a rămas Ceauşescu atît de controversat, ca om care făcea lucruri foarte bune şi foarte rele, nu într-o viaţă de om, ci într-o singură zi. Şi aşa se face că pe fondul acestei gherile politico-literare, în circumstanţele interdicţiei mele dictate din exterior şi amplificate de trădătorii din interior, tot ce scriam era blocat. Aşa că, la începutul acelui ianuarie 1979, cînd Florea Nedelcu, doctor în Istorie, mi-a telefonat şi mi-a solicitat un reportaj TV despre Elena Ceauşescu, n-am stat mult pe gînduri şi l-am realizat. De avut, aveam rezerve serioase faţă de femeia respectivă, nu puteam chiar să cred eu că ea e doctor în chimie, dar dubiile mi le-a spulberat venerabilul prof. univ. dr. Tudor Ionescu (chimistul, nu juristul), care era şi preşedintele Comitetului Naţional Român pentru Pace. Fiind întrebat direct ce anume ştia tovarăşa în faţa comisiei de doctorat al cărei şef era tocmai el, octogenarul dascăl – acesta mi-a răspuns:
– Ştia totul, domnule, era tobă de carte, nu vă luaţi după ăştia care fac glume proaste!
Atunci, după difuzarea acelui reportaj, ilustrat muzical de Ileana Popovici, Florina Luican mi-a spus cu admiraţie:
– Bravo, acum eşti vedetă, ţi-ai făcut un nume!
pag 22 jurnalul 3
La urma urmei, ce scriitor nu vrea să-şi facă un nume? Apoi, am mai publicat vreo 4-5 articole şi poezii în „Femeia“ (mi le solicitau Nicky Georgescu, Sanda Faur şi Maria Costache) şi în „Săptămîna“ (la presiunile Ilenei Lucaciu, care, ca secretar P.C.R., ţinea legătura zilnic cu organele de partid). Eu am fost toată viaţa ceea ce se cheamă un „mămos“. Am iubit mult femeile. Femeia-mamă, femeia-logodnică, femeia-soră, femeia-colegă de şcoală, de facultate, de slujbă, femeia-trecătoare, care te fulgeră o dată cu privirea, ştii bine că n-ai s-o mai vezi niciodată, dar ţi-a întipărit în inimă gravura unei arsuri, fiindcă nimic nu-i mai de preţ ca frumuseţea. Au toate acestea legătură cu Elena Ceauşescu? Cu ea, care l-a pus pe Emil Bobu, în aprilie 1984, să mă zdrobească, să mă ameninţe, să-mi comunice interzicerea pe timp nelimitat? Eu n-am cunoscut-o personal niciodată, dar ce or fi discutat cu ea femeile de cultură cu care lua ceaiul, ca de pildă Zoe Dumitrescu-Buşulenga sau Margareta Ioanid şi multe alte profesoare, artiste, soţii de diplomaţi? Rămîi în durerea ta, femeie chinuită, eu n-am să te apăs mai tare. Pentru faptele tale rele, te-a bătut Dumnezeu, asmuţind cîinii flămînzi ai Tîrgoviştei înzăpezite să-ţi mănînce măruntaiele capului sfîrtecat de gloanţe, scenă parcă anticipată de Marquez în „Toamna Patriarhului“.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI