Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (22)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Probabil că Televiziunea a cel mai mare bordel din Istoria României. Apare pe piaţă Programul RTV, tipărit în condiţii excepţionale. Cine se lăfăie cu biografie şi poză? Noul preşedinte al instituţiei, Aurel Dragoş Munteanu! Nu mai putea răbda, a ieşit vedeta din el! În acelaşi program, „o poezie excepţională“ (?!), zic ei, a Anei Blandiana şi o prezentare a „cunoscutului scriitor“ (?!) Petre Anghel. Toţi ăştia ne scot ochii că sînt dizidenţi. Au loc şi momente vesele: şoferii citesc la TV un apel prin care anunţă că vor să facă un sindicat, ceea ce nu a deloc rău, dar cine citeşte Apelul zice: „Atenţiune! Moment istoric!“. Bravo, stimaţi şoferi, dacă sindicatul vostru e „moment istoric“, atunci Bătălia de la Waterloo ce-o mai fi fost? Timid, dar tenace, şi-a făcut reapariţia pe Postul Naţional şi Liviu Tudor Samoilă, care ne anunţă pe la ora 16 că azi, 6 ianuarie: „E Crăciunul ucrainienilor, fraţii noştri, o casetă video ne va felicita“ (?!). Dar campionul stupidităţilor e Cornelius Roşiianu, care perorează şi el, cu emfază, împotriva „dictaturii“ pe care înainte o elogiase: „Barba şi mustăţile acestui Popor deveniseră semn de trădare a Naţiunii. Să privim împreună bărboşii şi mustăcioşii acestei ţări!“. Şi arată imagini ale Bisericii Sfîntul Gheorghe Nou. În Bucureşti există cel puţin doi oameni – fostul şef de cabinet al lui Ceauşescu, Florin N.Năstase, şi arhitectul Cristian Moisescu – care ştiu că, pe la începutul anilor ’80, eu şi Eugen Barbu am salvat acest lăcaş. Se întîmplase că fiica mai mică a lui Delavrancea, arhitecta Bebs, i-a telefonat de cîteva ori Patronului, cerîndu-i disperată sprijinul. Cineva pusese gînd rău sfîntului lăcaş al lui Brâncoveanu, pe motiv că se şubrezise rău la cutremurul din 1977, ca şi Biserica Enei. Patronul meu, ca de obicei, m-a sunat pe mine:
– Vadime, ăştia au înnebunit de tot, acum nu mai au loc de biserici!
Am telefonat imediat la cabinet la Ceauşescu, prin centrala 150200. Era pe la 9 seara şi nu mai sunasem niciodată acolo. I-am relatat cazul lui Năstase (căruia îi publicasem o cronică la un volum de schiţe, în „Săptămîna“), după care m-am luat cu alte treburi. Ei bine, după vreo 7 ani, arhitectul Cristian Moisescu, care fusese directorul Patrimoniului Naţional (nimeni altul decît fiul preotului Moisescu de la Viena), mi-a spus, în Ministerul Culturii:
– Cînd mi-oi scrie eu memoriile! Atunci se va vedea cine a salvat Biserica Sfîntul Gheorghe!
L-am întrebat cu candoare:
– Cine a salvat-o?
Răspunsul lui a fost fără echivoc:
– Tu şi cu Barbu! N-ai dat telefon într-o noapte la cabinetul lui Ceauşescu, pus de fata lui Delavrancea?
Am făcut un mic efort de memorie, după care
i-am spus că da, dădusem un astfel de telefon.
– Ei, bine, atunci s-a jucat soarta Bisericii. Năstase şi-a luat inima în dinţi şi a intrat la Ceauşescu, i-a relatat convorbirea, iar Nea Nicu, care habar n-avea ce se uneltise, a hotărît salvarea şi consolidarea monumentului. Ştiu precis, pentru că a doua zi am intrat noi în acţiune, arhitecţii şi restauratorii.
Dar ce ştie Roşiianu? El îi dă zor cu bărboşii şi mustăcioşii. Şi mai scapă o mărgică de Gîgă:
– Aceasta este cea mai mare şi unanimă Revoluţie care a avut loc între fruntariile ţării!
Ce vorbeşti, şpichere? Mai mare şi unanimă (?!) chiar decît cea de la 1848? Un alt năpîrlit, care se întrece în exces de zel, ca nu care cumva să piardă trenul, este acelaşi ipochimen pe nume Victor Parhon. Eu n-am dat niciodată doi bani pe el, storcea mişcarea de amatori ca pe-o lămîie, colinda judeţele, mînca şi bea ca un porc, după care îşi mai umplea şi portbagajul, pornea maşina ca racheta, cu botul în sus. Acum, el ne prezintă un reportaj realizat la I.A.T.C., din care reiese că studenţii nu-i mai vor pe unii profesori, au făcut o listă. Regizorul Mircea Mureşan are o reacţie de orgoliu şi îi numeşte pe studenţi „terorişti şi derbedei“. Se pare că printre cei mai expuşi profesori e Mircea Albulescu, evreu la origine, recitator de poeme cu Ceauşescu, dar ce mai contează toate astea în faţa marelui său talent, a vocii sale de aur, a sufletului său cu totul şi cu totul minunat? Ţin mult la Mircea, mă mîndresc că a jucat în două piese radiofonice de-ale mele: rolul lui Ştefan cel Mare (în „Secerişul de iarnă“) şi rolul Episcopului Ilarion de Argeş (în „Domnul Tudor din Vladimiri“). Oare s-or mai difuza ele vreodată? Sau vor avea aceeaşi soartă ca „Toată lumea ştie fotbal“?
Se mai transmite la TV o emisiune-spectacol realizată în Olanda, în beneficiul României.
PAG 22 JURNALUL 3
Apar şi primele personalităţi politice internaţionale. Cel dintîi „peşte mare“ care vizitează România este ministrul de Externe al U.R.S.S., Edvard Şevarnadze. Se putea altul? Reportajul televizat ni-i prezintă pe Ion Iliescu şi Petre Roman vorbind în ruseşte cu oaspetele, ceea ce contravine uzanţelor diplomatice, dar, mă rog, trăim vremuri anapoda. Nu mă împac cu ideea de a-l vedea nelipsit în cadre, în spatele lui Iliescu, pe copilul lui Bujor Sion. Ştiu că Iliescu nu are copii şi l-a crescut pe băiatul cu pricina de prin 1964, de cînd prietenii săi, Bujor Sion şi soţia lui (sora lui Nicolae Lupu, de la „România liberă), au murit într-un accident de avion. Prin vara lui 1988, Iliescu şi Sion-junior au dat o raită pe la vilişoara unde stătea fiul lui Nicolae Gavrilescu, fostul ministru al Turismului, ar fi dorit Nea Nelu să se mute acolo, locuia într-un spaţiu impropriu. Nu ştiu de ce nu s-a făcut mişcarea. Printre înalţii oaspeţi străini care au curajul să vină în aceste zile în România (încă sînt tancuri în Piaţa Scînteii şi în Piaţa Victoriei!) este şi medicul personal al preşedintelui George Bush, pe nume Button Lee. La ce-ai venit, doctore, te-a trimis fostul şef al CIA să te convingi că Ceauşescu e mort cu adevărat, să-i pipăi carotida? Ai grijă, vezi că încă mai dă din mîna dreaptă, să nu-ţi bage stetoscopul pe gît! Tot azi, la New York, generalul trădător Pacepa face dezvăluiri despre un pretins „Plan Secret M“, privind fuga lui Ceauşescu. Toată lumea îl condamna pe Ceauşescu că a înfometat Poporul, dar unde se duceau alimentele ţării? În special în U.R.S.S., asta nu se mai spune. Privesc cu dezgust la spectacolul degradant al cameleonilor. Ce lucru de ispravă e să-ţi păstrezi cumpătul în vreme de restrişte! Nu poţi decît să urăşti o Revoluţie care te respinge. Dar eu n-o urăsc. Tot ce vreau e să nu mai moară oameni nevinovaţi. Cine ar putea să-mi răspundă la o întrebare: de ce oare excesele unei Revoluţii ar fi mai uşor de iertat decît excesele unei Dictaturi? Cine ştie, s-ar putea să existe două tipuri de Dictatori: unul care te sileşte să închizi o Biserică, iar altul care te sileşte să deschizi o Biserică. S-ar putea ca Istoria să se rezume la enigma asta.
PAG 22 JURNALUL 1
7 IANUARIE 1990. Azi era ziua de naştere a Elenei Ceauşescu. Unii mă întreabă de ce am scris poezii şi articole despre ea. Din păcate, printre ei sînt şi destui care au scris poezii şi articole despre amanta lui Stalin, Ana Pauker. Fără a mă dezice vreodată de ceea ce am scris, fără a retracta vreun cuvînt, încerc şi eu să mă gîndesc, la rece, ce m-a determinat să scriu. Primul material a fost un reportaj de scriitor pentru Televiziune. Venisem de la Viena, în vacanţa de iarnă, decembrie 1978 –
ianuarie 1979, locuiam în modesta garsonieră a logodnicei mele, actriţa Florina Luican, fiica atît de frumoasă a marelui rapsod Ion Luican. Fiind bursierul Herder al lui Eugen Barbu, scriind constant la „Săptămîna“, urmînd Direcţia Naţională a culturii române, normal că am fost luat la ochi şi trecut pe „lista neagră“. Dacă înainte vreme, prin 1970, eram tradus în Argentina, U.R.S.S., Iugoslavia – acum banda condusă de Crohmălniceanu, Zigu, Manolescu mă rădea de peste tot. Dacă în 1972 plecasem la Festivalul Mondial de Poezie de la Struga (Macedonia), acum nu mai eram invitat nici la Tîrgovişte, fiindcă aceeaşi bandă vămuia totul. Dacă prin 1975-1976 publicam aproape săptămînal în „România literară“, imediat cum am intrat în intimitatea lui Barbu, am fost ras, ba chiar o dată, cînd mi-am permis să-i telefonez acasă lui George Ivaşcu, să-1 întreb de ce se poartă redactorii lui atît de urît, bătrîna slugă biciclistă a lui Călinescu şi-a permis mojicia de a-mi trînti telefonul.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI