Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (23)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Pentru faptele tale bune, acelaşi Dumnezeu te va răsplăti în ceruri şi, cine ştie, poate că-ţi va recupera sufletul. Oricum, moartea asta violentă în Sfînta Zi de Crăciun, alături de bărbatul tău, ţi-a spălat multe păcate. Dar, despre toate astea poate că vom mai vorbi. Acum, să revenim la oile noastre. E vremea năpîrlirilor, a pielicelelor întoarse pe dos. Tot apare la televizor P.M. Băcanu, plimbat ca ursul pe la toate sindrofiile, ca un martir. În realitate, el a fost şi a rămas un bişniţar, care şi-a construit întreaga viaţă pe mici găinării şi aranjamente cu Miliţia, sector de care răspundea la „România liberă“. Avea o rubrică, „Zig-Zag“, prin care distrugea sau remaia (contra-cost) destine. În 1974 era pe punctul de a face o altă victimă – publicase o notă despre o balerină, Zîna Arşic, care ar fi vîndut bilete cu suprapreţ în faţă la Cinema „Patria“, o luase Miliţia şi o amendase. Întîmplarea face că am auzit ce se petrecuse chiar din gura femeii, nici vorbă de suprapreţ, fiindcă numai un idiot ca Băcanu poate să creadă că o balerină frumoasă, fosta mare dragoste a lui Mircea Crişan, are nevoie de 2 lei în plus la un bilet de film, totul nu fusese decît o glumă a acesteia, care se fandosea în faţa unor amici, fluturînd biletul unei cunoştinţe care nu mai venise.
pag 22 jurnalul 1
Televiziunea a devenit şi un izvor de aberaţii lingvistice: de la adolescenţi la colonei bătrîni, de la elitiştii gen Pleşu şi Babeţi pînă la agrozootehniştii de la „Viaţa satului“, toată lumea foloseşte „bulversare“, „achiesez“, „exorcizare“, „purgare“, „anvizajare“. Dar, ce pretenţii să mai avem, cînd un lingvist pe nume Cezar Tabarcea se face de rîs în mod copios? El pledează pentru scoaterea din dicţionar a cuvîntului „propăşire“, care „duce la tulburarea minţilor“, şi a cuvîntului „minunat“, care e „total compromis politic“. Urmăresc un reportaj realizat printre minerii din Valea Jiului, autori Oana Ionescu şi Benone Neagoe. Minerii pomenesc de Constantin Băbălău, care era ministrul Minelor în 1977, cînd s-au răzvrătit şi i-au sechestrat şi pe el, şi pe primul-ministru, Ilie Verdeţ. Tot îl văd pe colonelul Baciu, cel care l-a arestat pe amărîtul meu vecin, Tudorancea, din ordinul lui Postelnicu. Începe să-mi fie groază de reporterii TV, care au ajuns un fel de „comisari politici“, pun lumea la zid. Primesc telefoane de la nişte prieteni aflaţi sub arme. Astăzi a avut loc o Adunare la Armată. Se aude că ciudatul fost ministru, Nicolae Militaru, a dezarmat Marele Stat Major cu o trupă de paraşutişti. A fost chemat de urgenţă Ion Iliescu, la sala de Festivităţi a Academiei Militare. Ofiţerii prezenţi au spus că nu sînt mulţumiţi cu răspunsurile primite şi au cerut demisia tuturor bătrînilor care au deja 18 ani de pensie şi nimeni nu pricepe cum de au fost reactivaţi. Generalul Militaru a fost huiduit, cu intermitenţe, cam 2 ore. Mai toţi vorbitorii au acuzat F.S.N.-ul că a instalat la pupitrul de comandă oameni debarcaţi de Ceauşescu, care au dus de rîpă Armata. Oamenii i-au strigat lui Iliescu că nu vor ca el să fie un nou Ceauşescu. În faţa unor noi serii de ameninţări formulate de inabilul Militaru, corpul ofiţeresc a strigat: „Ia nu ne mai băgaţi pumnul în gură, domnule ministru!“. Atunci, se zice că Iliescu a explicat de ce nu l-a făcut ministru pe Guşă: „A avut o atitudine şovăitoare. De asemenea, a avut relaţii cu Iulian Vlad. Eu am avut o legătură permanentă cu Militaru, mai de mult…“. Aceia care mă informează telefonic îmi spun că cei 18 generali reactivaţi au făcut studiile la ruşi, fără excepţie. E o fierbere mare în toată ţara. Tot azi, vreo 300 de oameni cu tabloul lui Iuliu Maniu au demonstrat în Piaţa Romană. A mai avut loc şi un miting studenţesc, transmis fragmentar la TV: nu vor decît drepturi, dar nici o datorie, o să-şi pună ei note singuri, se vor repartiza tot singuri, unde vor ei, n-or să mai aibă nevoie de profesori. Hop şi fosta secretară de partid de la „Scînteia tineretului“, Lucia Hossu Longin, care filmează vila somptuoasă din Str. Herăstrău, aparţinînd agentului multinaţional Silviu Brucan: „O casă pentru Istorie!“, gîfîie ea, doar-doar îi va azvîrli komisarul evreu niscaiva indulgenţe, pentru iertarea păcatelor. Dar cameleoni se întîlnesc la tot pasul, am o senzaţie de vomă. Au început să ridice capul, timid, şi monarhiştii. La televizor, apare un general în retragere, Anton Marin, care zice că are 80 de ani (să fie sănătos) şi citeşte Platforma-Program a Partidului Liberal, care militează pentru transformarea României într-o „monarhie constituţională“. N-aş putea să nu prind în paginile acestui Jurnal fugitiv şi informaţia că în România sînt, la ora de faţă, 200.000 de copii handicapaţi. Aş zice chiar 200.001, dacă ne gîndim şi la Octavian Paler, acest pitic necăjit, cu figura lui de Louis de Funes tragic. Mai consemnez redifuzarea – la interval de numai 5 zile – a unui scheci despre nişte copii, scris de Tudor Popescu, îmi pare rău de autor, dar lucrarea e penibilă.
A trecut şi duminica asta. A fost Sfîntul Ion, sărbătoare mare la români. Candelele morţilor tineri aruncă pe zăpadă reflexe albăstrii. Să mă încumet să dau o definiţie a Revoluţiei, din toate timpurile: „Pe mormintele martirilor pasc măgarii demagogiei!“. Şi încă o maximă, scrisă pe cînd n-aveam ce face: „De cînd lumea şi pămîntul, democraţiile consumă ce-au produs dictaturile“.
8 IANUARIE 1990. Adevărata, marea cultură au făcut-o, în aceşti ultimi 25 de ani, tot oamenii atinşi de „fenomenul Nicolae Ceauşescu“. Pentru simplul motiv că mai uşor îndrepţi nişte lucruri din interiorul unui fenomen, decît stînd pe margine, cîrtind sau dînd cu pietre. Îmi vin acum în minte numai cîteva exemple: Marin Preda a fost deputat în Marea Adunare Naţională pînă la moartea sa, survenită în mai 1980, Zaharia Stancu a avut numeroase demnităţi oficiale ş.a.
pag 22 jurnalul 2
Astăzi e luni. Începe o nouă săptămînă de coşmar. Atmosfera în România devine insuportabilă. Mă uit cum un Popor întreg se acuză pe sine, dar nu global, ci în componentele sale dezarticulate, de la om la om, fiecare cu fiecare. A ieşit la suprafaţă aburul unei răutăţi toxice, niciodată n-aş fi putut să-mi imaginez că în adîncurile societăţii româneşti dospeşte drojdia unei duşmănii atît de mari. Oameni care pînă mai ieri se sărutau, ei bine, cu aceeaşi gură acum se scuipă. Toată starea asta proastă de azi mi-o alimentează fostul meu coleg, Iosif Socaciu, care îmi telefonează şi-mi spune că la Agerpres a început o vînzoleală mare, un fel de febră de căutare a dosarelor, a fotografiilor compromiţătoare. Aici e proba de foc a caracterelor, în asemenea împrejurări, de viaţă şi de moarte. A fost indusă cu abilitate o atît de crîncenă psihoză a vinovăţiei (copii ucişi, trupuri strivite de tancuri, mizeria Poporului, crimele staliniste, nou-născuţi bolnavi de SIDA – toate fiind imputate lui Ceauşescu), încît orice ziarist, sau scriitor, sau cineast, sau artist plastic, sau muzician, sau şef de unitate economică, sau profesor care s-a întîlnit măcar o singură dată pe traseul vieţii cu omul din Scorniceşti, e făcut răspunzător de toate aceste nenorociri. Raţionamentul lor ar fi de handicapaţi, dacă n-aş şti că sînt profesionişti ai diversiunii.
Vin vremuri grele pentru Poporul Român. Revoluţia? O avalanşă inversă: începe cu dezastrul şi se termină cu liniştea. Mă surprind scriind în Jurnalul meu cu coperţi galbene această tentativă de aforism. Dar oare chiar aşa o fi? Mai degrabă se aplică evenimentelor recent încheiate un vers al lui Horaţiu, care în „Satire“ (2, 7, 5) îi spune sclavului său, Darius: „Age, Libertate Decembri… Utere“ (Hai, profită de libertatea din decembrie!) – cu trimitere discretă la sărbătoarea Saturnaliilor, cînd pleava societăţii, sau tagma robilor, punea stăpînire pe cetate. Numai că, la romani, anomalia asta dura doar cîteva zile şi se afla sub control, pe cînd la români e o diferenţă de o literă, de la a la î, adică de la civilizaţie la pagubă.
Urmăresc la televizor un interviu cu Alexandru Bîrlădeanu. Recunoaşte că în timpul războiului a petrecut cîţiva ani în U.R.S.S. Din 1953 pînă în 1965 a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. În 1955 a fost ales membru al Academiei Române, direct din asistent universitar. Nu l-am cunoscut niciodată pe acest om, dar îmi vin în minte două dintre zvonurile care circulau în urmă cu vreo 25 de ani. Primul se referă la poziţia sa foarte fermă (alături de Paul Niculescu-Mizil) faţă de pretenţiile exagerate ale ruşilor, pe care între 1961 şi 1967 conducerea de la Bucureşti le-a sfidat cu un curaj nebun, neavut de nimeni altcineva din aşa-zisul lagăr socialist.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI