Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (24)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Pentru că vedeţi dvs., stimaţi clevetitori de profesie, mult mai folositori ţării au fost reformatorii din interiorul partidului, decît aşa-zişii dizidenţi care scriau o poezioară, sau lansau la apă cîte o sticluţă cu vreo scrisorică de protest. Pe aceştia din urmă ruşii nici nu-i luau în seamă, ca dovadă că nu evreul Iurii Daniel a dinamitat sistemul, ci primul-secretar al P.C.U.S., Mihail Gorbaciov. Tot astfel, în Cehoslovacia, tot un prim-secretar a creat cea mai largă breşă, Alexander Dubcek. La noi, un capitol aparte l-a scris Emil Bodnăraş, cunoscut sub numele de ing. Ceauşu, pe vremea cînd Mihai de Hohenzollern i l-a predat pe Mareşalul Antonescu arestat, dar în realitate se numea Bodnarenko… Nu ştiu ce păcate a avut acest agent sovietic, probabil că multe şi apăsătoare, dar ştiu că a venit un moment crucial, cînd el a fost patriot român şi a făcut acestei ţări un serviciu uriaş: în 1958, cînd s-a pus problema retragerii definitive a trupelor sovietice din România, ruşii n-au acceptat să trateze cu nimeni decît cu agentul lor verificat, care era Bodnăraş, ceea ce pentru noi a fost un mare noroc, fiindcă omul îmbătrînea frumos şi dorea să lase o amintire luminoasă. Şi astfel se face că, după ce am umplut piepturile ruşilor cu cîteva tone de decoraţii emailate, de toate culorile („paparoanţe“, cum le zicea poetul Ion Bănuţă), după ce l-am îmbătat bine pe Hruşciov cu vinul negru de Sîmbureşti, şi i-am mai trimis şi la Kremlin cîteva cisterne, fiindcă tare mult îi mai plăcuse isteţului mujic – în clipa cînd i-am văzut pe ruşi părăsind teritoriul naţional, haţ, am şi oprit conductele de gaze şi petrol! Scena asta îi place nespus de mult lui Eugen Barbu, de sute de ori mi-a povestit-o, pînă cînd într-o zi i-am spus: „Patroane, ai verificat bine? Avînd în vedere că e atît de frig în case, am impresia că noi am închis robinetele, haţ, în partea astălaltă, către ţară!“.
A doua „amintire“ cu Alexandru Bîrlădeanu o am tot din folclorul orăşenesc. Însurat fiind cu o cunoscută actriţă, înaltul demnitar a aflat că femeia lucra şi pe cont propriu, extraconjugal, drept pentru care i-a presărat nişte securişti pe „coadă“. Întîmplarea a făcut ca omul să lipsească o vreme mai îndelungată din ţară, s-a dus într-o delegaţie oficială. Cînd s-a întors, i s-a şi dat raportul, pe aeroport – femeia se destrăbălase năucitor, fără nici o ruşine, ceea ce, la mîndria lui Saşa, nu putea fi tolerat. Aşa că în clipa în care ea însăşi a venit
să-l sărute, cu flori în mîini, el a îndepărtat-o şi i-a spus: „Începînd de azi, nu mai eşti soţia mea. Poftim cheile unui apartament, să nu te mai văd, nu eşti o persoană demnă“. Mai mult ca sigur că e şi o doză de fabulaţie aici, dar un sîmbure de adevăr există: s-a despărţit cu fruntea sus de o nevastă care credea că poate aduce în acea lume austeră şi super-verificată spiritul boem al lumii ei artistice. Profetul Mahomed a rostit cel mai fantastic aforism despre gelozie: „O femeie care stă singură cu un bărbat, cît timp ai fierbe un ou, e deja adulteră“. Astfel începe ispita, de la fierberea acestor pîrdalnice de ouă… Acum, după o recluziune de vreo 15 ani, timp în care nimeni n-a mai auzit nimic de el, Alexandru Bîrlădeanu îşi face o reintrare spectaculoasă.
Reţin cîteva dintre adevărurile rostite de el la TV: „Economia socialistă se satisface pe sine însăşi, fără finalitate umană. Noi am ajustat piaţa după plan, nu planul după piaţă“. S-ar putea ca ştiinţa de carte a unui om ca Bîrlădeanu, care a ţinut piept ruşilor într-un moment de maximă aroganţă şi expansiune a acestora, să ne fie de un real ajutor.
PAG 22 JURNALUL 2
Tot la televizor apare şi Dumitru Graur, care deplînge situaţia Stadionului Progresul, dar e bine de ştiut că Victoria Bucureşti a furat baza asta, piesă cu piesă. Am amintiri de neuitat de la Progresul, cu platanii, plopii şi fagii lui multiseculari, rămaşi din Codrii Vlăsiei, pîlcuri care se mai păstrează şi în curtea Palatului Cotroceni. Aici săream gardul, cînd eram mic, de la Ştrandul Izvor, fost Bragadiru – după numele unui boier Cantacuzino, care era general de brigadă în armata ţaristă (brigadir, bragadir) în timpul războiului ruso-turc de la 1806-1812. Îmi dădea mama un pacheţel cu pîine, brînză şi roşii, 1,50 lei pentru biletul de intrare şi, dacă aveam noroc, mai căpătam şi 1 leu pentru suc ori pentru limonada aia galbenă, rece şi atît de bună la gust, cu capac de ceramică albă înşurubat cu sîrmă, licoare a zeilor care îţi exploda ca un bulgăre de zăpadă acidulată, răbufnindu-şi aromele pînă îţi ieşeau pe nas şi pe urechi. Ce fericit eram! Îmi aşterneam un cearceaf pe iarbă sau pe nisip, îmi puneam pantalonii scurţi şi tenişii sub cap şi citeam pe rupte: „Informaţia Bucureştiului“, „Adolescenţii“, de Ioana Postelnicu, „Spartacus“, „Mînăstirea din Parma“, „Sportul popular“, „Bărăgan“, de V. Em. Galan, „Proza“ lui Eminescu, cîte un roman de Petru Vintilă, „Sfîrşit de veac în Bucureşti“, de Ion Marin Sadoveanu, mai dezlegam şi cuvinte încrucişate. Apoi, cînd mă încingeau bine de tot razele soarelui, mă azvîrleam în apa albăstrie de atîta clor, sub trambulina de la 4 m, unde era un prag de ciment, în adîncuri, extrem de periculos, muriseră cîţiva oameni aici, lovindu-se cu capul. Dar nici eu n-am fost ferit de primejdii – într-o bună zi, sărind ca de obicei gardul pe stadion, am bătut eu mingea ce am bătut-o pe terenul acela de zgură roşie, crăpat de soarele torid, după care m-am dus alături, pe un teren de handbal, unde am intrat repede în jocul a două echipe cu copii ceva mai răsăriţi, dar cum stăteam eu în poartă, neastîmpărat cum eram (e bine de aflat că toată viaţa am fost un „element“, în clasele I-IV aveam bancă separată de restul copiilor), m-am zbenguit ce m-am zbenguit, agăţîndu-mă cu mîinile de bara transversală a porţii de handbal, care, nenorocire, a căzut în faţă cu zgomot, eu am căzut o dată cu ea, dar din fericire bara s-a prăbuşit la vreo 20 cm de capul meu, mi-a prins numai două degete. Atunci cred că s-a petrecut unul din cele 4-5 momente ale vieţii mele cînd am văzut moartea cu ochii, dar îngerul păzitor m-a ferit. Pentru că avem fiecare cîte un înger păzitor, asta e sigur, făptură de origine divină care îl face pe om să supravieţuiască unei căderi de la 6.000 de metri, cu paraşuta blocată, sau să moară din înghiţirea defectuoasă a unei aspirine, care îi astupă epiglota şi îl ucide prin asfixiere. Asphyx, spiritul morţii, la greci. Absolut toţi oamenii trec pe lîngă moarte de cîteva ori în viaţă, pînă într-o zi amară a existenţei lor, cînd, pe negîndite, trece moartea pe lîngă ei… Dar, de unde plecasem şi unde am ajuns?
PAG 22 JURNALUL 1
E luni. Îmi duc şi eu zilele cum pot. Nu mai am unde să public. Sînt la cea de-a 4-a interdicţie. Prima a fost în 1979, după o poezie împotriva „Europei libere“. A doua în 1980, după articolul „Idealuri“, unde propusesem tipărirea cuvîntărilor politice ale lui Iuliu Maniu, Ion şi Ionel I.C. Brătianu, Al.Vaida-Voevod, N. Iorga, Take Ionescu, Vasile Goldiş, Aurel C. Popovici. A treia în 1984, după „Saturnalii“, cea mai lungă, de 8 luni. Acum sînt redus total la tăcere. Dacă pînă mai ieri mi se punea mereu cîte o bancă separată de restul clasei, ori eram aşezat la colţ, de data asta parcă sînt dat afară şi din clasă, şi din şcoală, şi din întregul învăţămînt. Noroc că mai există oameni cu capul pe umeri, care nu pleacă urechea la porcăriile răspîndite de banda de răufăcători de la „Europa liberă“. Sună cineva la uşă. E vecinul de la etajul VI, ing. Mihai Puicea, şeful de lucrări de la Casa Republicii. Mi se plînge că au fost lăsaţi pe drumuri mii de muncitori şi că obiectele preţioase din incinta edificiului se conservă ele ce se conservă, dar tare îi e teamă că or să dispară. Încă acum 2 zile, sîmbătă, 6 ianuarie, de aici s-a mai tras.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI