Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (25)

in Lecturi la lumina ceaiului

Dintre toţi cei care populează prima scenă publică a ţării, figura cea mai jalnică o fac cameleonii. Aud de la o actriţă că un hoţ de actoraş care se luptase să scoată piesa mea de teatru de pe afiş şi să rupă şi afişul, să se distrugă şi decorurile („Tot, tot, tot!“), se bate cu pumnul în piept şi strigă la toţi cei ce sînt dispuşi să-l asculte: „Io dă cînd mă ştiu am fost revoluţionar!“. Îl cred şi eu, cu vilă, cu maşină cu număr scurt, mai era şi secretar P.C.R., aşa un revoluţionar să tot fii, trai, nineacă, pe banii partidului!
9 IANUARIE 1990. Dorind ei să-i arate Sfîntului Grigore din Nazianz că Mîntuitorul aparţine mai mult Bisericii Ortodoxe decît Bisericii Catolice, nişte arhierei greci i-au spus cu emfază: „Isus S-a născut în Orient!“. Răspunsul sfîntului a căzut ca un trăznet: „Da, dar tot în Orient a fost şi răstignit!“.
Trăim aici, la porţile Orientului, unde nimic nu pare prea grav – adică totul e luat cam în băşcălie –, după cum zicea avocatul Poincaré, viitorul preşedinte al Franţei, pe la începutul Secolului XX. Aşa să fie oare? Să luăm noi, oare, totul „á la légére“? Dimpotrivă, cred că adevăratele profunzimi ale spiritului uman s-au născut aici, în Orient. Ca şi cele 3 religii monoteiste: creştină, mozaică, musulmană. Occidentul n-a fost decît o anticameră a Americii şi amîndouă la un loc reprezintă flori pe tulpina viguroasă şi veche a Orientului. Nu altceva arată mersul soarelui pe cer. Şi nu ştiu dacă romanitatea ar fi fost posibilă fără elenism, iar elenismul fără civilizaţia egipteană. Şi în nici un caz Renaşterea europeană n-ar fi existat fără învăţaţii, artiştii şi sacerdoţii byzantini, care au fost nevoiţi să părăsească cetatea cetăţilor, Constantinopole, la 1453, de spaima barbarilor otomani.
Dar, ce mai contează toate astea dinaintea valului de lavă şi zgură încinsă care mătură totul în cale în aceste zile? La ce-mi mai sînt azi de folos zecile de mii de pagini pe care le-am citit sau le-am scris, într-o tinereţe de-a dreptul năvalnică, a elanurilor curate, a cultului pentru Eminescu şi Beethoven, pentru Napoleon şi Goethe, pentru Tudor Vladimirescu şi Nicolae Iorga? „Eu nu mai sînt, e-un monstru tot ce sînt“; scria Nicolae Labiş. Îl parafrazez azi cu durere: „Eu nu mai sînt, e-un monstru tot ce sînt“.
PAG 22 JURNALUL 3
Am început să fiu pictat în presă în culori infernale. Acum mi se plătesc toate poliţele, în special de către aceia care scriseseră cărţi sau texte de muzică uşoară extrem de proaste şi pe care îi încondeiasem cu verbul meu, recunosc, necruţător. Am mai pomenit de un anume Sorin Preda, autor submediocru, care mă înjura în „Scînteia tineretului“ cum că i-aş fi făcut pulbere un „roman“ pe motiv că el era nepotul lui Marin Preda şi că, astfel, Eugen Barbu lovea prin mine, indirect, în memoria autorului „Moromeţilor“. Ce om de nimic! Ce redus mintal! Realitatea era, ca de obicei, exact pe dos: cartea n-avea nici o valoare literară, era o făcătură teribilistă şi ridicolă, care fusese tipărită tocmai pentru că individul îşi făcuse loc cu coatele şi cu dinţii, că el e nepotul lui Marin Preda. Dar asta aveam să o aflu după ce publicasem cronica în „Săptămîna“, habar n-aveam cîţi babuini se balansau pe crengile arborelui genealogic al marelui prozator.
În mod uluitor de rapid, presa şi Televiziunea au devenit nişte agenţii de denunţuri publice. Orice neisprăvit, plin de păcate şi ros de invidii, şi-a tras o cărare prin mijlocul limbii, precum actorii filmului mut prin mijlocul capului şi, cu limba astfel bifurcată, ca la şarpe, lansează atacuri mortale. Primesc iar un telefon de la Fănuş Neagu, care nici el n-are stare. Îmi spune că foarte curînd se vor lua nemernicii şi de el, nu-şi face iluzii. Tot de la el aflu că Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost făcuţi membri de onoare (?!) ai Uniunii Scriitorilor. Poate vom afla şi noi, în sfîrşit, care sînt operele lor literare. Cumva tabletele alea soporifice, mormăite şi rîrîite la radio, clocotind de fiertura unui venin tare, cînd unii credeam că se aude prost din cauza paraziţilor băgaţi de Securitate, dar de fapt singurii paraziţi erau păduchii care ţîşneau din cele două guri de canal?
Ce vremuri de ruşine am ajuns să trăim! O balabustă bătrînă, care i-a înjurat timp de 25 de ani pe George Călinescu, Tudor Arghezi şi Mihail Sadoveanu, precum şi bărbătuşul ei legionar, care îl micşora pe George Enescu pentru a-l glorifica pe Bela Bartok – au ajuns să reprezinte barometrul culturii române. Vai de capul nostru, că ne merităm soarta. Cine-o mai fi şi scorpia asta cu blana scămoşată într-un gard de sîrmă ghimpată, cu sentinţele şi ameninţările ei de gauleiter în fustă creaţă, rostite cu voce tabagică, de Yull Brynner cavernos? O fi ea vreo Iulia Haşdeu, vreo Elena Văcărescu, vreo Martha Bibescu? Sau poate că e Agatha Christie sau surorile Brontë? Aiurea, ea e o analfabetă cu ifose. Şi măcar de-ar fi fata lui Eugen Lovinescu, dar, aşa după cum îmi spunea prof. Gabriel Ştrempel, în biroul lui de director al Bibliotecii Academiei Române, Monica e un bastard, rodul unui adulter al mamei sale cu Paul Lahovary. Pur şi simplu, mintea mea refuză să priceapă cum de este posibil ca întreaga obşte scriitoricească, reprezentată de acest sindicat de tip stalinist care e Uniunea Scriitorilor, să asculte orbeşte de biciuşca unei muieri neruşinate, care n-are nici o operă şi nici o valoare decît aceea, fireşte, de fostă amantă a lui Camil Petrescu şi de vivandieră nesătulă pe rata Bucureşti-Braşov-Bucureşti, unde tăvălea saltelele de vinilin ale C.F.R.-ului cam cu 7-8 bărbaţi pe zi – după cum mi-a spus Iulian Vintilă, directorul de la „Athénée Palace“, care ştia de la nişte martori din anii 1945-1946.
PAG 22 JURNALUL 1
E ziua telefoanelor literare! Acum mă sună Mihai Ungheanu. Are şi el mari probleme. Îmi spune că se luptă din răsputeri să apară în continuare revista „Luceafărul“. Deocamdată, ea a fost oprită în mod brutal, de cine credeţi? De mîţa aia blîndă şi smiorcăită, Ana Blandiana, care şi-a adus brusc aminte că ta-su a fost popă legionar, aşa că şi-a tras şi ea o haină neagă de piele (o fi piele de om?) pe trupul ăla atît de muncit de patimi grele şi a mărşăluit prin Tipografia Casei Scînteii, în chip de Femeia-Komisar din piesa „Tragedia optimistă“. Uite ce zăcea şi-n curviştina asta, tăvălită prima oară, la Cluj, pe o pufoaică de tractorist, de către prozatorul Nicolae Ţic, pe cînd era elevă, pe urmă a sărit ca o gărgăriţă beată din patul lui Dan Deşliu în patul lui George Ivaşcu, din patul lui George Ivaşcu în patul lui Zaharia Stancu (înfuriind-o pe Maria Banuş, care îl iubea pe frumosul ţăran cu ochi albaştri şi un picior mai scurt), apoi din patul lui Zaharia Stancu în patul lui Andrei Şerban, iar de aici, ţuşti, în patul lui Gogu Rădulescu şi, desigur, în multe alte hamacuri, nici ea nu le mai ţine socoteala. Normal că nici soţul ei – poreclit Anus Blandianus – nu era aşa de pămpălău pe cît credea ea, fapt certificat şi de prezenţa lui în odaia unei alte femei, în timp ce Ana Lugojana asta se afla în spital, zice-se pentru un chiuretaj – scena poate că n-ar fi fost cunoscută, dacă ea n-ar fi avut loc în ziua de pomină 4 martie 1977, cînd cutremurul l-a prins pe Romulus Rusan pe la etajul 7 al Blocului Colonadelor (deasupra Barului Continental), el s-a trîntit instinctiv în pat, patul a luat-o la vale cu molozul şi dărîmăturile, ca un veritabil lift înclinat, pînă cînd aventurierul s-a pomenit gol puşcă în stradă şi a rupt-o la sănătoasa. Exact în acele secunde, marele actor Toma Caragiu şi Al. Bocăneţ, aflaţi în acelaşi blestemat imobil, au dat buzna pe scări în jos de la etajul I spre ieşire, dar au murit sub dărîmături, în vreme ce apartamentul actorului a rămas aproape întreg, iar paharele de băuturi de pe masă n-au pierdut nici un strop, aveau să fie sorbite, cu nişte guri arse de sete, de către bieţii militari sosiţi la locul sinistrului. Carevasăzică, un bărbat care-şi înşeală nevasta scapă cu viaţă, iar altul care e înşelat de nevastă şi o aşteaptă cuminte acasă, moare. Iată o temă de meditaţie.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI