Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (26)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Revenind la convorbirea cu Ungheanu, pe care tot timpul l-am preţuit pentru incandescenta sa iubire de ţară, ar mai fi o problemă: Cezar Ivănescu a făcut greva foamei pentru apariţia revistei „Luceafărul“, deci împotriva bandei. Ungheanu e tare mîhnit. Are şi de ce. El făcuse din „Luceafărul“ şi, mai ales, din Almanahurile publicaţiei, nişte instituţii redutabile, autentice tribune ale Neamului Românesc. Iar acum se vede pedepsit şi nu înţelege de ce. „Tocmai de-aia, Mihai – îi spun – pentru Direcţia Naţională“. Printre altele, e supărat de necinstea Televiziunii, care a prezentat o emisiune despre opera integrală a lui Eminescu, dar nu pomeneşte nimic despre modul în care volumul X ajunsese la Chişinău. El, Ungheanu, îl dusese, cu mari riscuri. Simte prioritatea urgentă de a vorbi cu corespondenţii străini de presă, pentru a-i lămuri ce fărădelegi se comit acum în cultura română. Fiincă este inadmisibil ca odraslele de legionari şi odraslele de kominternişti să-şi dea mîinile pentru sufocarea spiritului curat românesc, păcălind Occidentul. Îmi iau la revedere şi de la Ungheanu. În mod paradoxal, dar gaşca reacţionară a fost favorizată cel mai mult de regimul lui Nicolae Ceauşescu. În mîna lor era totul: majoritatea revistelor, bursele şi deplasările în străinătate, alcătuirea manualelor de şcoală (falsificate), fondurile băneşti ale Uniunii Scriitorilor, casele de „creaţie“ (de fapt, de beţiveală) de la munte şi mare etc. Apropo de şcoală – cred că cea mai incredibilă tulburare se petrece acum în capul copiilor. Pe 22 decembrie li s-a spus elevilor, care învăţau dimineaţa, că Nicolae Ceauşescu e cel mai iubit fiu al Poporului şi părintele lor, iar după numai cîteva ore, în aceeaşi zi, li s-a spus copiilor, care învăţau după-amiaza, că acelaşi Nicolae Ceauşescu e cel mai mare duşman al Poporului, un bau-bau care ucidea copii cu sînge rece.
Am intrat în a doua săptămînă de tăcere. De ce tac? Şi în faţa cui ar trebui să-mi probez cinstea şi patriotismul? În faţa unor impostori? E ca şi cum ar trebui să explic dacă şi de ce am iubit-o pe mama. Dar e absurd! Eu am făcut o politică naţională de anvergură, iar asta se poate constata cu uşurinţă, lecturînd studiile pe care le-am publicat despre Istoria Naţională, despre Biserică şi Armată, despre Transilvania, Basarabia şi Bucovina, despre marii tribuni ai Neamului, unele medalioane (Eminescu, Haşdeu, Iorga, Pârvan, Călinescu, Arghezi) fiind în serial. Apar tot mai insistent prin presa ticăloşită acuzaţiile cum că aş fi fost Poetul Curţii. Care curte? Curtea cu Juri? Curtea de Argeş? Curtea Veche? Da, l-am preţuit extrem de mult pe fostul şef al statului, dar a meritat, fiindcă a desfăşurat o politică antisovietică de un curaj nebun. Şi pentru că a şi construit ceva durabil în România. Eu nu sînt vinovat că în ultimii 5-6 ani a luat-o razna şi parcă s-a înălţat la cer, nimeni nu mai avea voie
să-i aducă vreo veste proastă, sau să-i dea o sugestie. Eu nici atît, pentru simplul motiv că nu l-am cunoscut personal, repet, nici n-am dat mîna cu el, aşa cum au făcut-o, în tot felul de delegaţii oficiale, „dizidenţii“ de azi, Octavian Paler, Mircea Dinescu, Daniela Crăsnaru, Ana Blandiana, Dan Deşliu, Domokos Geza ş.a. La televizor s-a transmis un reportaj realizat de Ruxandra Garofeanu la vila Zoiei Ceauşescu. Inchizitoare şi ea, apăsînd pedala de ambreiaj a unui exces de zel incalificabil, menit să-i spele mai iute păcatele emisiunilor închinate Congreselor P.C.R., secretarului general, tovarăşei Elena şi „Cîntării României“, Ruxandra Garofeanu se agaţă cu disperare de orice, pentru a arde etapele şi a dovedi omenirii că ea e curată ca lacrima, alţii au fost bandiţii. Deci, cu privirea ei slănino-făinoasă, de Kemal Attatürk feminin (reformatorul Turciei arunca un ochi), descoperă în biblioteca Zoiei cărţi cu dedicaţii de la Mitropolitul Olteniei şi Mitropolitul Ardealului, iar cu gura ei lăbărţată şi cu un rictus de muşchi rupţi, ca o pipoaşcă de colhoznică după ce-a născut 3 celoveci printre dovleci, pe cîmp, şi apoi s-a urcat pe bicicletă ca să raporteze la Comitetul Raional – ea acuză de corupţie (?!) clerul înalt al României!
PAG 22 JURNALUL 2
Calendarul zilei mai consemnează şi greva puşcăriaşilor de la Jilava. Aceştia vor să fie eliberaţi şi cei cu pedepse peste 3 ani, pentru că Ceauşescu le dădea drumul. Tulburarea de-abia a fost potolită, după ce gardienii au fost nevoiţi să tragă în aer. Ofensiva iudaică se desfăşoară rapid, pe toate planurile. Director general la Radio a fost numit Eugen Preda, scos de la pensie şi exhibat pe la răscruci ca un mare democrat, care a suferit (?!) şi el pe timpul lui Ceauşescu. Aceiaşi oameni care ne-au fericit cu comunismul, în frunte cu hiena asta bătrînă de Silviu Brucan (Saul Bruckner), astăzi ne fericesc cu capitalismul. Şi astfel se face că Frontul Salvării Naţionale a devenit un Front al Salvării Individuale, de la caz la caz, ba chiar un Afront pentru Poporul Român. Primesc un telefon de la New York. Nimic special.
PAG 22 JURNALUL 3
Telefonul cu adevărat interesant a picat azi-noapte, şi a durat o oră, de la 11 la 12 noaptea. A fost Aurelia Albeşteanu, fostă colegă la Sociologie. Românii din S.U.A. au început să înţeleagă legătura dintre acţiunea americană în Panama şi acţiunea rusească, aproape concomitentă, în România. Româncă pasională şi iubitoare de ţară, Aurelia vrea să finanţeze un partid. Îi spun că mai important e un ziar, deocamdată. „Dacă ţi s-ar fi întîmplat ceva, continuă ea cu uşorul accent americănesc pe care îl au toţi românii de peste Ocean, care «cîntă» silabele finale – făceam un scandal extraordinar!“ Îmi spune de scena cu Adrian Păunescu (scuipat în ochi de o liotă dezlănţuită, lîngă gardul Ambasadei S.U.A.), scenă transmisă de mai multe canale de Televiziune. Îi este milă de Ceauşescu: „S-a făcut o crimă cu acest om!“. Închid şi coperţile acestei zile. La ce bun să ţin, oare, un Jurnal? Este ocupaţia care nu mi-a plăcut niciodată, fiindcă nu sînt un spirit ordonat şi lucrez în asalt, nicidecum ticăit, meticulos şi după program. Cel mai bine scriu sub presiune, cînd „arde“ ceva. Am mai avut astăzi, marţi, şi un ceas rău. Dimineaţa m-a repezit telefonic o nefericită pe nume Auerbach, o evreică slabă de minte şi fără caracter, care lucrează la Difuzarea Cărţii. Cu numai cîteva săptămîni înainte, ea se ocupa de sondarea librăriilor pentru stabilirea tirajului la volumul meu de versuri, destul de măcelărit de cenzură, „Recviem pentru mama“. Telefonîndu-i astăzi să aflu ce se mai întîmplă cu volumul meu, janghinoasa asta cu nume de pivniţă plină cu bere şi cîrnaţi (pivniţa lui Auerbach, din „Faust“) are o ieşire isterică: „Am văzut ce scrie în presă despre dvs., vă rog să nu mă mai sunaţi!“. I-am explicat că eu n-am mînuit un pistol, ci un pix. Zadarnic. Şi să nu devii antisemit? O năroadă cam de acelaşi fel am întîlnit la Viena, în 1978 – o chema Oana, era tot evreică, fugise din România, dar refuza cu încăpăţînare să mai vorbească limba română, spre uimirea mea şi a studenţilor străini, care ştiau că româna e limba ei maternă. Cam la fel a procedat şi filologul Moses Gaster, auto-exilat la Londra, care a boicotat limba română. Asemenea personaje radicale, înrăite, necinstite, generează antisemitismul în lume. Noroc că mai există Pildele şi Cîntarea Cîntărilor, de Regele Solomon, şi Psalmii lui David, şi Marşul Nupţial compus de Felix Mendelssohn-Bartholdy, care mă ajută să nu cad în capcana antisemitismului şi să păstrez o cumpănă dreaptă a judecăţii…
10 IANUARIE 1990. Se mai gîndeşte cineva la Istoria Naţională? Ce zi e astăzi? E ziua marii bătălii de la Podul înalt (Vaslui), unde tînărul Ştefan cel Mare zdrobea oastea turcească la anul 1475. Ar trebui, aşadar, să celebrăm un jubileu, sînt 515 ani de atunci, dar cine mai are vreme de „atletul creştinătăţii“? Ce mai contează Ştefan cel Mare în faţa lui Silviu Brucan? Prin 1976, nora lui Saşa Pană, pe nume Virginia Pană, mi-a cerut să scriu un scenariu radiofonic pentru copii şi tineret, consacrat gloriosului voievod. Am acceptat cu plăcere. Documentaţia o aveam făcută, de ani de zile, încă de pe cînd, elev de clasa a VI-a fiind, mă îndrăgostisem de efigia în aur a voievodului, datorită manierei fermecătoare în care profesorul nostru de Istorie, Adrian Beldeanu, ne predase epoca lui. Am mai zăbovit, ce-i drept, în vara acelui an 1976, prin sălile de lectură ale Bibliotecii Academiei, pentru a descifra corespondenţa în latină dintre Ştefan cel Mare şi Papa Sixtus, precum şi unele hrisoave domneşti, ca şi reflectarea în cronicile polone (Dlugosz) şi turceşti a formidabilei bătălii pe care Nicolae Iorga o numea, atît de pitoresc, „secerişul de iarnă“.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI