Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (28)

in Lecturi la lumina ceaiului

Probabil că vor veni ca nava-fantomă din „Olandezul zburător”, cu nişte schelete la cîrmă. E joi. Altădată, pe vremea asta, ieşea „Săptămîna”. Eram atît de nerăbdător, lăsam totul baltă şi mă repezeam la Tipografia Universul, pe strada Brezoianu, să capăt 3-4 exemplare. Cel dintîi îl dăruiam mamei, era prima mea grijă, să-i fac o bucurie, cît de mică. Şi apoi aşteptam cu emoţie, la Agerpres sau acasă, să-mi dea un telefon, care invariabil suna cam aşa: „Corneluş, eşti un băiat pe cinste! De unde-ai ieşit tu aşa, cu cine semeni, fiindcă noi am fost nişte oameni amărîţi!? Sîntem atît de mîndri de tine, ca mîine o să închidem ochii şi o să vă lăsăm…“. După care plîngea, cu o voce de fetiţă. Lîngă ea, îl auzeam pe tata îmbărbătînd-o, dar el plîngea mai abitir ca ea. Astăzi, mama mea iubită, pe care am divinizat-o, nu mai e. O parte din mine a murit odată cu ea. La fel cum – sper că e adevărat – o parte din ea încă mai trăieşte, prin mine. Poate că în orice rău e un bine: a fost scutită de spectacolul ăsta degradant, de teroarea thermidoriană a acestor zile, cred că s-ar fi chinuit îngrozitor, s-ar fi sufocat fizic (suferea de astm bronşic) să vadă cum sînt răstignit de toţi tîlharii. Cu siguranţă, ea mă priveşte de sus, dar totul are alte dimensiuni şi eu presimt că mă va ajuta. În cursul nopţii l-am visat pe Eugen Barbu într-un bazin de înot, cu un copil alături. Şi apa, şi copilul reprezintă semne rele. Îngrozitor de rele. Iar eu cred în vise, pentru că s-au adeverit. Un văr de-al meu dinspre tată, de pe malul Oltului, eminentul student Jenică Grainea, a fost călcat de un autobuz în staţia din faţa fostului Stadion Republicii (la intersecţia cu str. Dr. Staicovici) – cu o noapte înainte, sărmana lui măicuţă, o femeie simplă, de la ţară, a visat un şarpe fioros. Pe aceeaşi vatră oltenească, în preajma prăpădirii mamei, în decembrie 1988, o rudă ceva mai îndepărtată, un ţăran orb şi cu părul alb, a visat că iese în cîmp şi bagă plugul în brazdă, dar cum iarna nu se însămînţează, răvăşirea asta de pămînt se tălmăcea prin pregătirea unui mormînt…
pag 22 jurnalul 1
12 IANUARIE 1990. E vineri. A fost zi de doliu naţional, pentru generalul Vasile Milea. Milă mare îmi e de Milea, dacă îmi pot permite un nefericit joc de cuvinte. A fost un bun militar şi un înflăcărat patriot. Într-o ţară care n-a mai avut nici un conflict armat de 45 de ani, Oştirea a trecut pe un plan secund, aşa încît marile personalităţi nu s-au recrutat dintre militari. Pe Milea îl întîlneam mai mult pe arenele sportive. Îmi vine în minte o amintire legată de o telegramă năucitoare, pe care i-am trimis-o lui Milea prin serviciul 057 al telefoanelor, împotriva tratamentului din ce în ce mai infect la care erau supuşi jurnaliştii ce însoţeau echipa de fotbal, tratament care l-a determinat pe Mircea Angelescu să lanseze o butadă memorabilă: „Steaua este ca o femeie frumoasă cu neamuri proaste”. Era ora 6 dimineaţa, peste 45 de minute decola avionul către o altă ţară, către un alt meci, colegul Dan Pătraşcu de la „Informaţia” venise să mă ia şi şi-a făcut cruce cînd a auzit ce chestiuni grave şi acuzatoare discutam eu la telefon. Dar bătrînul general nu s-a supărat, dimpotrivă. El era de aceeaşi părere cu mine, ştiind prea bine că autorul acestor mojicii era Valentin Ceauşescu. Am mai pomenit de o altă intersectare a drumurilor noastre, care s-a petrecut în noiembrie 1988, la Aeroportul Otopeni. Nu mai ştiu cu ce treabă eram pe acolo, cred că îl ajutam pe regizorul Mircea Daneliuc să vină din S.U.A. cu un uriaş aparat de aer condiţionat, pentru care n-avea bani de vamă, dar ştiu cu precizie că Vasile Milea tocmai defila mîndru dinspre Salonul Oficial către ieşire, conducîndu-l pe un înalt oaspete din U.R.S.S., cred că ministrul Apărării. În acea zi, după-amiază, avea loc meciul de fotbal Steaua Bucureşti – Spartak Moscova, în cadrul Cupei Campionilor Europeni. Emoţiile erau mari. Ca întotdeauna, şi noi şi ruşii făceam un caz de mîndrie naţională. Şi cum treceam noi aşa unii pe lîngă alţii, adică un front militar de vreo 7 generali pe lîngă un pîrlit de sublocotenent, Milea îmi face cu ochiul (deci mă provoacă!), iar eu n-am nimic mai bun de făcut decît să strig: „Hai Steaua! Le dăm 5-0!” Bine, nu le-am dat 5-0, dar un 3-0 sec tot le-am administrat, ca să ne ştie de stăpîni. Astăzi, acest om minunat nu mai este. Indiferent ce-a făcut la Timişoara, Milea era un militar brav şi cinstit, aşa încît, mai mult ca sigur, numai astfel putea să acţioneze! Cam aşa s-ar putea interpreta rolul personalităţilor în Istorie: mor zeci de mii de oameni şi nu se răstoarnă o guvernare; moare o somitate naţională şi atunci evenimentele se precipită, capătă o altă turnură şi, ceea ce pînă mai ieri părea o imposibilitate, acum nu se mai poate opri, fiindcă s-a produs Jertfa. Totuşi, peste această zi funerară pluteşte aripa neagră a unei presiuni, a unei încărcături stranii. În drum spre Patriarhie, Ion Iliescu opreşte maşina la Universitate. Jumătate din mulţime îl aclamă, jumătate îl huiduie. Apar şi primele manifeste scrise: „Jos Guvernul!”, „Jos Brucan!”. Sus în deal, la Patriarhie, e altă mascaradă. Nu chiar ca procesiunea de ardere a Arhondologiei şi a Regulamentelor Organice, din iunie 1848, dar orişicît! Televiziunea îi filmează insistent pe Petre Roman şi pe Gelu Voican Voiculescu, avînd fiecare nişte lumînări imense în mînă. Primul oftează şi dă ochii peste cap, evlavios, de parcă ar fi bătut mătănii toată viaţa lui, dintr-o utrenie într-o vecernie şi viceversa. Al doilea e îmbrăcat într-un bluzon-noire de piele, ca motocicliştii. Figura ăstuia, a lui Voiculescu, îmi e destul de cunoscută, cred că-l ştiu de pe străzile Bucureştilor sau de la Restaurantul Podgoria. Nu-mi pot imagina cum a ajuns pe creasta valului, ce tot caută el cu pistolul-mitralieră la şold, în chip de execuţioner, ca să nu zic călău. Au început să mă calce pe nervi dizidenţii ăştia. Dizidenţii 1, 2, 3
l-au sprijinit pe dizidentul 4 şi tot aşa se trag unii după alţii, fără ruşine, mai rău ca ilegaliştii de odinioară. Continui să mă zgîiesc la televizor. Tot n-avem noi stemă, tot s-a căscat o gaură în steag, aş zice că mult mai bine e să punem acolo un telezivor. Ăsta da, simbol al naţiunii! Başca faptul că sîntem şi foarte originali. Ion Iliescu iese din Patriarhie şi se urcă într-un ARO albastru. În această zi au bătut clopotele în nu mai puţin de 9.000 de biserici şi mînăstiri. După-amiază, primesc telefon de la Nuţu din Frankfurt. Are el ce are cu Costică Şelaru, mi-l înjură copios, cum că ar fi tras în lume. Eu nu cred. Altceva cred însă cu tărie: Nuţu o duce bine acolo, n-are greţuri, aud prin telefon zornăitul zarurilor de table, ce treabă au? Aici, în Capitală, au început mari demonstraţii prin pieţe. Se încheagă un fel de miting în Piaţa Victoriei, unde Dumitru Mazilu strigă „Jos Brucan!” Lumea, înfuriată, îl cere pe Iliescu. Primesc un telefon între timp, de la nişte prieteni ofiţeri – Armata a făcut un amplu memoriu împotriva lui Nicolae Militaru. În cursul după-amiezii, lucrurile se agravează în faţa Guvernului. Miroase a ţuică peste tot, se sparg geamurile maşinilor. Călare pe o amfibie, apare iarăşi Mazilu, care face jocul mulţimii strigînd: „Moarte securiştilor!”, „Control O.N.U.!”. Îl deconspiră o aşa-zisă muncitoare de la Centrul de Hematologie, care s-a urcat şi ea pe amfibie (Doamne, unde-or încăpea atîţia?) şi-i strigă: „Domnule Mazilu, dar cînd erai ofiţer de Securitate cum era?”. De unde poate să ştie aşa ceva o muncitoare? Totul se transmite la televizor în direct. A căzut seara. Fierberea e din ce în ce mai mare. Dezumflat, Mazilu pleacă cu coada între picioare. Mai mulţi agitatori strigă: „Să vină Iliescu, laşul! În sfîrşit, apare Iliescu, însoţit de Roman. Se urcă pe amfibie. Le vorbeşte celor prezenţi, dînd din mînă. „Nu mai da din mînă! Nu mai da din mînă!” – scandează mulţimea. Cineva îl întreabă unde a lucrat în ultimii 5 ani. El răspunde că la Editura Tehnică. Apoi deapănă cîteva amintiri din copilărie: tatăl lui a fost ilegalist, s-a certat cu Gheorghiu-Dej etc. Presiunea trupurilor creşte, începe o vînzoleală de neimaginat, îmi e greu să văd în întunericul Pieţei Victoriei cine împinge atît de puternic, dar se simte un veritabil asalt. Cam aşa ne buluceam şi noi cînd luam bursa, la casieria Facultăţii de Filozofie, prin 1968-1970, 400 de lei, bani buni. De 5 ori la rînd, Petre Roman strigă: „Opriţi-vă, că vor muri oameni!“ etc., etc. Un tînăr bărbos, care se prezintă cu numele Augustin Zbora şi zice că reprezintă Alianţa Muncitorească Anticomunistă, vrea să-l impună ca şef pe Dumitru Mazilu. Hodoronc-tronc, îl prezintă ca fiind noul preşedinte al Frontului Salvării Naţionale!
pag 22 jurnalul 2

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI