Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (29)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Ca să vezi în ce fază primitivă a luptei pentru Putere se află unii… Figura nu ţine. Unii îl aplaudă, ce-i drept, pe noul „preşedinte”, dar cei mai mulţi îl fluieră copios. Unde e mulţimea perfect solidară? Doar în antipatia faţă de „Oracolul de la Dămăroaia”. Iarăşi se scandează „Jos Brucan!” Vezi, bătrîne jidov rătăcitor, că nu-i cunoşti pe români? Vezi ce păţeşti pentru barbaria de a desfiinţa „Săptămîna”? Şi asta încă nu-i nimic! Mă frec la ochi şi nu-mi vine să cred că e adevărat ce văd la televizor. Exact acum o lună, se juca reprezentaţia cea mai bună a piesei mele la Teatrul Tănase, într-un Bucureşti zgribulit şi cenuşiu, aflat parcă sub un clopot de fontă. Şi astăzi, uite ce se poate petrece, parcă trăim un film de groază, dar (să fiu cinstit) şi de libertate. Sînt eu pregătit pentru aşa ceva? Nu sînt, asta e clar. Dar o bucurie scurtă îmi inundă inima, gîndindu-mă că, pe măsură ce se încaieră ăştia mai sălbatic, oamenii vor înţelege că şi eu, şi Barbu, şi alţii ca noi am fost nişte români adevăraţi. De aşa ceva ne era groază cînd ne gîndeam ce va fi după. Noi, cîţiva, ne-am gîndit şi am invitat la prudenţă. Cei mai mulţi nu s-au gîndit şi s-a ajuns aici. Spre seară, conducerea Frontului se retrage în Palatul Victoriei. După o oră de deliberări, liderii ies în balcon şi citesc mulţimii cele 3 Decrete-Lege privind: 1) Scoaterea în afara legii a P.C.R.; 2) Organizarea unui referendum popular pentru reintroducerea pedepsei cu moartea; 3) Înfiinţarea unei Comisii Naţionale pentru rezolvarea doleanţelor cetăţenilor. Textele respective sînt citite, în parte, de Mazilu, dar lumea tot îl huiduie. La sfîrşit, din sute de piepturi răsună: „Dacă ne minţiţi, vom veni din nou!“. Petre Roman, inabil şi infantil, le răspunde scandînd şi el, ca la meci: „Noi vă aşteptăm! Noi vă aşteptăm!“. Lumea îl fluieră, fiindcă a înţeles din asta că „politicienii” nu vor rezolva nimic. Totuşi, de unde atîta sete de moarte la semenii noştri? Pentru că minute în şir se scandează „Moarte prinţişorului!” (adică lui Nicu Ceauşescu) şi „Unde este Valentin?”. Cineva propune un moment de reculegere, dar nişte bestii urlă iarăşi: „Moarte! Moarte!” Mă ia cu frig pe şira spinării. Ce zi infernală! O singură undă de umor: un anume Ion Papuc, care zice că e ziarist la „Munca”, se urcă sus, pe tanc, şi vrea să-i ia în direct un interviu prolix lui Ion Iliescu. Personajul e o copie perfectă a lui Agamiţă Dandanache, avînd aceleaşi mijloace modeste, de lumpen, dar şi aceeaşi viclenie de a „pîndi la gaură” intrarea în Istorie. Neîndoielnic, e primul papuc din lume care s-a căţărat pe un tanc!
pag 22 jurnalul 2
Noaptea, tîrziu, aflu că în Ardeal ungurii au tăiat capul (?!) fostului şef al Securităţii din Odorhei, iar la Sfîntul Gheorghe au scos ochii cu furculiţa (?!) unui şef de la Miliţie, în faţa familiei îngrozite a acestuia. Canibalii Asiei au reapărut! Întîmplarea face ca în aceeaşi agendă unde ţin prezentul Jurnal să figureze multe citate culese de mine, în special din colecţiile şi cărţile vechi ale Bibliotecii Academiei. Iată, de pildă, o poziţie mai puţin cunoscută, exprimată la sfîrşitul secolului trecut de fiul marelui Garibaldi, pe nume Menotti Garibaldi, care s-a ridicat în Parlamentul Italiei şi a spus răspicat: „Ungurii asupresc în modul cel mai barbar 3 milioane de fraţi ai italienilor (românii)”. Ziarul „La République Française” scria, cam tot în perioada Procesului Memorandiştilor, de „greutatea răzbunării şi furiei maghiare”. Iar Lordul Fitzmaurice nota într-un ziar britanic: „Ungurii urmăresc o politică violentă şi oarbă faţă de naţionalităţile supuse coroanei ungare şi, în special, contra românilor. În Transilvania, atitudinea provocatoare a minorităţii maghiare contra românilor poate provoca dintr-o zi în alta tulburări sîngeroase, cu urmări incalculabile”. Să mai pomenesc de crimele odioase din 1914-1919, ori de acelea la fel de inimaginabile din 1940-1944? Ce bestii! Ce asasini! Încerc, cu mare greutate, să adorm. Mă gîndesc la această zi de groază. De parcă toate acestea
n-ar fi de ajuns, în cursul serii s-a transmis la TV şi o slujbă de la Timişoara, în care rabinul Moses Rosen a acuzat Dictatura că „a încurajat şi asmuţit poeţii împotriva evreilor”. La mine făcea aluzie coiotul ăsta bătrîn, nu
l-ar mai răbda Dumnezeu! Ce le-am făcut eu evreilor? Cu ce i-am jignit? Sau poate că el se pretinde exponentul întregului popor evreu, ceea ce, la analfabetismul şi fudulia lui, e posibil. Spre ziuă, sînt trezit din somn de un telefon anonim; mi se pune la aparat înregistrarea unei emisiuni a „Europei libere”, în care sînt tocmai bun de împuşcat. Cineva se joacă cu nervii mei. Şi nu pot să fac nimic. N-am cum să mă apăr. Dacă vreun om are impresia că influenţează evenimentele, se înşeală. Pe o mare în furtună nu poţi face nimic, decît să aştepţi să se liniştească! Şi să supravieţuieşti. Da, asta am să fac: voi supravieţui.
pag 22 jurnalul 3
13 IANUARIE 1990. Au trecut 3 săptămîni de la Revoluţie. Abia îmi revin după coşmarul de aseară. Am visat numai „Moarte pentru Moarte!“. Îmi telefonează Adrian Riza, de la Centrul de Presă. îmi spune că americanii au declarat, textual, că „aşa nu mai merge!“ E clar că am intrat într-o nouă fază a luptei pentru Putere. Prin oraş circulă zvonul că la Pavilionul Expoziţional de lîngă Piaţa Scînteii (EREN) se fură ca-n codru pachetele cu ajutoare străine. Vorbesc la telefon cu Marga Barbu. Omoară molii. E o zi cu soare, altădată, pe vremea asta, ieşeam la plimbare cu Patronul, la Şosea. Apoi, dacă avea chef, poposeam pe terasă la „Pescăruş“ şi băteam politichia. Acum, aşa ceva n-ar fi posibil. Spiritele sînt încă inflamate, ca nişte ciorchini de ganglioni dureroşi. La televizor, apar aşa, din senin, 4 oameni de la Editura Tehnică. Adică nu chiar din senin, avem de-a face cu o replică la ceea ce s-a petrecut aseară, cînd Iliescu a fost somat, acolo sus, pe tanc, să spună ce-a făcut în ultimii cinci ani. Din păcate, grupul acesta, condus de o năroadă care zice că se cheamă Carmen Firan, mai mult îi face un deserviciu celui pe care vrea să-l apere. Pur şi simplu, Ion Iliescu e prezentat ca Isus Christos. Cel puţin aşa am eu impresia. Exaltata respectivă zice: „Dl. Iliescu era o mare personalitate în exil!“ – ceea ce e de tot hazul, o fi vrut să spună în opoziţie, sau în dizidenţă. Azi mi-a devenit limpede că lumea nu va dori înlocuirea unui comunist cu un alt comunist, ba chiar fiu de ilegalist. Cel puţin, aşa gîndesc eu acum. Dar, vorba eroinei din „Gone with the wind“ („Pe aripile vîntului“): „La asta am să mă gîndesc mîine!“. Pînă mîine, însă, trebuie să-i mai suport pe cei 4 reprezentanţi ai Partidului Naţional Democrat, care fac pe nebunii la televizor. Sînt bărboşi, răi, hotărîţi să ia ei Puterea. Dacă nu mă înşeală memoria, titulatura asta a avut-o partidul lui Nicolae Iorga. „Istoria, cînd se repetă, devine ironică“ – zicea Marx. Filozof care nu trebuie bălăcărit acum, măcar pentru faptul că recita ore în şir din clasicii Antichităţii greco-romane, în original, şi că a fost toată viaţa sărac lipit pămîntului – Roger Garaudy povesteşte că Marx a fost nevoit să vîndă leagănul unui copilaş al său pentru a-i cumpăra sicriu… Tot la TV, Emil Bobu, generalul Marin Neagoe, Dumitru Popescu, Valentin Ceauşescu. Acesta din urmă poartă barbă şi fes, parcă-i un turcaleţ, şi zîmbeşte batjocoritor. Îmi pare rău pentru el. Dar se întinsese coarda prea tare. A pleznit. În ultimii ani am avut relaţii extrem de proaste cu cei mai mulţi dintre aceştia. În vara lui 1989, unul dintre ei l-a înspăimîntat atît de tare pe generalul Nicolae Stan (primul general aghiotant al lui Ceauşescu), încît acesta a venit la mine acasă, fară un telefon prealabil, a sunat la uşă, m-a chemat pe hol şi mi-a spus în şoaptă: „Nu ne mai putem vedea o perioadă. Am primit chiar acum un telefon pe scurt, de la un mare şef, care mi-a spus: «Dumneata te zbaţi să-l ajuţi pe Vadim, să-şi găsească o locuinţă? Nu ştii că ăsta e cel mai mare duşman al nostru?»“. Bietul general Stan! Mi-a lăsat în fugă cele 4-5 videocasete pe care i le împrumutasem, parcă filmul despre Mussolini şi un serial despre al II-lea război mondial, şi a zburat pe scări, uitînd să-şi ia volumele dactilografiate, cuprinzînd „Memoriile“ lui Grigore Gafencu (exemplar secret), pe care mi le împrumutase. Ulterior, am aflat cine era misteriosul personaj care vîrîse panica în acel om de ispravă, care nu era chiar fitecine, ci secretar de Stat: telefonul îl dăduse Tudor Postelnicu. Sînt curios dacă Nicolae Stan a rupt atît de intempestiv relaţiile şi cu fostul lui coleg de Securitate, Octavian Paler, cel care îi patronase spiritual, în septembrie 1979, susţinerea oficială a tezei de doctorat în filozofie (într-un amfiteatru al Facultăţii de Filologie din Capitală), teză prezentată de general şi urmată de o masă copioasă.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI